Manualul bunului roman Dna Royal a revenit la cele doua strategii clasice ale stingii nereformate, adica exact ceea ce parea ca refuza: monopolul inimii si diabolizarea intensa a adversarului. Douazeci de milioane de francezi, adica mai bine de o treime din populatia totala, cam jumatate din electorat, au stat doua ore si patruzeci de minute, miercuri seara tirziu, in fata televizoarelor, pentru a urmari prima si singura dezbatere intre cei doi candidati la presedintia Frantei calificati in turul final. O cifra care poate sa uimeasca, fie si daca ne gindim ca la aceeasi ora se disputa un meci de fotbal de mare spectacol. Ca si rata de participare la primul tur, de peste optzeci de procente, aceasta cifra pare sa indice un interes foarte mare al francezilor pentru politica sau cel putin pentru alegerile prezidentiale. Comentatorii si politicienii s-au felicitat de altfel pentru toate acestea, trecindu-si-le la capitolul victorii profesionale. S-ar putea insa ca faptul ca atare sa arate, pe de o parte, importanta pe care francezii o acorda functiei publice si statului in ultima instanta, iar pe de alta, sa fie un ecou al marilor fracturi care domina cultura politica franceza si care, sub efectul mondializarii, par sa fi ajuns acum la un anume grad de paroxism. Sa nu uitam ca, in Franta, presedintele nu are o putere executiva prea mare (cam la fel ca in Romania, cu diferenta, pare-se, esentiala, ca poate dizolva parlamentul si mai ales ca functia, ca atare, are o incarcatura simbolica net mai semnificativa!). Foarte probabil, personalitatea celor doi candidati, virsta lor, mai ales (foarte tineri dupa standardele franceze: ambii au 53 de ani!), vazuta implicit ca o promisiune de schimbare sau dupa caz ca un pericol, a jucat un rol in aceasta mobilizare politica fara echivalent in Occidentul clasic. Interesant, de asemenea, este ca dezbaterea a fost foarte terna, prea lu