Inainte de a fi primit Premiul Nobel pentru Pace, președintele Obama a fost aclamat pentru bune intenții. Pentru buna intenție de a depași clivajul rasial in America, pentru dorința de a incheia, prin retragere sau o noua strategie, razboaiele din Irak și Afganistan, pentru aspirația, in fine, de a recupera timona unui sistem internațional in vrie dupa mandatele Bush.
Complexitatea dramatica a agendei acestui președinte e moderata doar de entuziasmul increzator cu care lumea intreaga privește gesturile sale inaugurale. Conferința de la catolica Notre Dame University a dezvaluit un lider sigur pe propriile convingeri (despre avort, de pilda), dar nu mai puțin atent la sensibilitațile contrare ale interlocutorilor. Discursul dedicat Orientului Mijlociu ținut la Universitatea Al-Azhar din Cairo a reușit performanța de a nu inșela grav așteptarile nimanui. De curind, intervenția in fața Consiliului de Securitate al ONU a condus la aprobarea unanima a unei rezoluții privind denuclearizarea globala.
Premiul Nobel nu ar fi așadar o surpriza. Candidatul Obama a reușit intr-un fel și o proporție nemaiintilnite sa mobilizeze energiile virtuale ale celei mai importante națiuni democratice. Sa se adreseze convingator tuturor, incepind cu adversarii virtuali. Sa alimenteze speranța ca este la inalțimea enormelor dificultați care ii stau inainte: de la reforma sistemului asistențial american, la dosarul nuclear iranian, trecind prin redefinirea raporturilor cu Rusia.
Realist, se cuvine totuși sa ne amintim ca un președinte, oricare ar fi el, beneficiaza de o marja de libertate substanțial mai redusa decit un candidat la funcția publica suprema. Și ca diferența dintre ceea ce iși ingaduie sa spuna ultimul și ceea ce poate sa faca primul s-ar putea dovedi socant de mare.
Din Irak, de pilda, nu se poate retrage atit de repede pe cit lasa sa
