Franz Kafka nu era arian. El n-avea cinstea să coboare din dolihocefalii blonzi, consideraţi drept crema însăşi, caimacul pur şi superior al rasei ultralactescente (la piele, dacă nu şi altfel, – căreia,-n proporţie de 25%, prin mamă,-i aparţin, şi eu1). Nu era unul dintre „marii barbari albi“, vorba lui Verlaine, care aveau să invadeze inexpugnabilul Imperiu Roman „la finea decadenţei“, – după ce,-n epoca-i de maxim expansionism, sub Antonini, îl fascinaseră pe Tacit, acest (să-i zicem:) preromantic şi (evident,à soninsu) părinte-al ariosofiei groteşti şi monomaniacale.

„Ei, şi?“ veţi spune dumneavoastră: „«Franz Kafka nu era arian» e, astăzi, un enunţ inept“. Nici eu, cu voia dumneavoastră, n-am să tăgădui că e astfel. În ciuda aerului doct (rasismul dîndu-se pe sine drept o ştiinţă pozitivă, iar nu un simplu mit obscur), inept era, pentru destui, chiar şi în anii de mărire ai ultimului Reich german. Numai că el, enunţul ăsta, putea, atunci, să acţioneze în chip de eficient denunţ. Or, în virtutea unor astfel de inomabile (d)enunţuri, au fost daţi morţii, între alţii, şi Max Jacob, şi Fundoianu. (Retras la Saint-Benoît-sur-Loire, primul era poet breton şi vechi catolic practicant; al doilea, pînă să scrie cîteva tomuri în franceză, fusese cîntăreţul Herţei şi, deci, un martor sempitern al Bucovinei româneşti.) Vîrstnice şi inofensive, înseşi surorile lui Kafka aveau a ispăşi, la Auschwitz, păcatul de nearianism.

Punînd în paranteză faptul că un asemenea „păcat“ e, într-un fel, echivalentul „originii nesănătoase“ din dosariada proletară, – trebuie spus că numai graţie conceptului de arianism (ce-i este, totuşi, anterior nazismului, prin Gobineau, cu circa şapte-opt decenii), ajunge antisemitismul (progenitură, dacă vreţi, a vechiului antiiudaism creştin) să-şi însuşească, uzurpîndu-l, statutul unei Wissenschaft, al unei stricte, laborioa