Oricât s-ar prevala primii rectori post-decembrişti de titlul de “întemeietori de şcoală”, în fapt ei au fost doar agenţii unui proces (pe care l-au condus cel mai adesea cu iscusinţă) care presupunea adaptarea la o viteză cu care oamenii de până atunci nu fuseseră obişnuiţi. O universitate e un complex de secţii şi departamente care trebuie integrate pe orizontală în facultăţi şi pe verticală în cicluri de studii (de la licenţă la doctorat). Totodată e un aparat administrativ complex care se ocupă deopotrivă de gestiunea afacerilor curente (taxe, salarii, imobiliare) şi de promovarea în structura ierarhică a instituţiei (plus acordarea titlurilor onorifice). Ei bine, tot acest mecanism trebuia creat cu maximă viteză; structura lui formală şi investirea acesteia de către Ministerul Educaţiei fiind garanţia oficială a faptului că noile industrii ale educaţiei funcţionează pe bază de licenţă de stat (aceasta fiind cerinţa esenţială a celor dispuşi să subvenţioneze acest gen de întreprinderi).

Problema, manifestă, era de unde să aduni – într-un oraş cu câţiva posesori ai titlului de doctor – atâţia oameni cât să alcătuiască o întreagă ierarhie academică. Faţă cu această insolubilă (dar şi cu necesitatea de-a reporni oraşele după căderea industriilor) statul – în speţă Ministerul – a cedat de la el: aproape toţi cei ce deţineu doctoratul sau aveau o carte publicată s-au văzut promovaţi (în regim de urgenţă) profesori, doctoranzii s-au trezit conferenţiari iar gradele inferioare au fost rapid acoperite cu rude, cunoscuţi şi “obligaţii” ale celor superioare. De asemenea, cei de pe poziţiile inferioare ale ierarhiei academice au fost imediat împinşi la doctorate (fie cu iluştri visiting profesori care au inaugurat materiile de bază ale noilor facultăţi, fie chiar cu superiorii lor ierarhici din acestea). Principiul care a guvernat la început această mişcare ascend