Ceea ce se intimpla acum e doar o repetitie generala pentru o criza viitoare, pretexte se vor gasi permanent, in care un Iran inarmat cu arme nucleare si aliatii sai ar putea forta evolutii care cu adevarat ar putea pune in cumpana soarta intregii planete. Multi sint tentati sa considere criza in derulare din Orientul Mijlociu drept un deja vu. La urma urmei de peste o jumatate de secol regiunea a fost teatrul unor razboaie si unui sir aproape nesfirsit de violente. Altfel spus am asista acum la evenimente evident grave si periculoase, dar in interiorul unui registru totusi familiar, o alternanta de conflicte intrerupte de incercari de a promova acorduri menite sa rezolve chestiunea palestiniana si de a consolida precare semne de normalitate. S-ar putea insa ca acest tip de evaluare sa fie, oricit de paradoxal pare sa judecam astfel in aceste momente critice, excesiv de optimista. Si asta pentru ca actualul context international introduce cel putin trei elemente noi fata de tot ceea ce s-a intimplat in trecut. Primul, proliferarea armelor nucleare, pare tot mai greu de oprit si, ceea ce e mai grav, intra in aceasta ecuatie tari ca Iranul si Coreea de Nord conduse de dictaturi cu un comportament provocator si putin responsabil. In al doilea rind, deficitul global de energie nu mai e acum unul conjuctural, asa cum s-a intimplat in timpul embargoului petrolier instituit de tarile arabe in 1973 in timpul razboiului de Yom Kippur, ci unul organic. Nevoile de energie in crestere accelerata ale Chinei si Indiei intra in contradictie cu atingerea unui nivel de saturatie naturala a productiei si cu o situatie instabila in care o buna parte din zonele in care se extrage titei si gaze sint fie afectate de violente tribale de genul celor din Nigeria, fie sint situate in tari intrate intre timp sub controlul unor lideri populisti impredictibili precum Hugo Chavez in Venzuela sau