Strada bucureşteană, din păcate (din perspectiva normalităţii) sau din fericire (din punctul de vedere al pitorescului) rămîne, încă, un "izvor nesecat" din senzaţii tari şi trăiri inedite. Scriam, mai demult, despre ceea ce ţi se oferă gratuit pe stradă. Era vorba, în general, de oferta unor instituţii (de la Regia Apei, care alimentează ţîşnitorile, pînă la firmele ce tipăresc pliante promoţionale). Se poate vorbi şi de un alt fel de ofertă, cea a semenilor tăi: un soi de spectacol interactiv, tot gratuit, în care nu se ştie exact cine sînt performerii şi cine spectatorii. Există o serie de gesturi stradale, pe care dacă orice cod al bunelor maniere le-ar blama (pe unele dintre ele, cel puţin), noi (bucureştenii) le considerăm de nevoie, din uitare şi autoapărare, fireşti. Un prim gest supărător pentru spectatori, dar firesc pentru performeri, este fotbalul. Eufemistic spus, privitul, dar privitul insistent, cu tentă ironică, depreciativă sau vulgar-apreciativă, neruşinată. De pe stradă, chiar întorcînd, ostentativ, gîtul; din faţa casei; de pe geamul propriei locuinţe. Privitul e o încălcare directă, cu adresă, a spaţiului tău privat. El poate degenera în gesturi mai agresive, cum ar fi "agăţatul" sau înjurătura. Agăţatul verbal e ceva frecvent, şi pare să nu mai supere pe nimeni. Ba chiar ajungi să ţii cont de el şi posibilele sale urmări, atunci cînd îţi alegi hainele potrivite pentru o zonă sau alta, pentru un drum mai lung pe jos. Înjurătura auto e banală şi, iarăşi, aproape semn de forţă şi bărbăţie. Există şi alte încălcări, fără adresabilitate evidentă, a spaţiului sus-amintit. Una oarecum inofensivă ar fi scuipatul. Am spus fără adresă evidentă, pentru că, cine-o fi, nu te scuipă pe tine, personal.

Dintre scuipători, unii sînt bine îmbrăcaţi. O fac, probabil, tot dintr-un soi de ritual bărbătesc. Tu trebuie să-i ocoleşti. Ei fac un gest firesc