Cearcănele i s-au adâncit. În ele, ca în nişte găoace roşii, îi plutesc ochii obosiţi. Gura i s-a boţit de tot, strânsă într-un rictus, ca după o duşcă zdravănă de oţet. Adus de spate, e o imagine a suferinţei stoice, a efortului de a trăi printre contemporanii care nu-l merită. Nu-i nimic, el va continua să se sacrifice pentru noi, nerecunoscătorii. Cârtitorii.

În faţa lui Sorin Oprescu, prima reacţie e cea a ţăranului lui Marin Preda, ajuns la Zoo în faţa girafei: "Aşa ceva nu există!"

Fiecare apariţie publică a sa mă lasă mască. De 20 de ani, continuă să mă uimească. Omul are o strategie electorală uluitoare, neverosimilă: toate teoriile despre brokerajul politic trebuie aruncate la gunoi. Îi spune ziaristul că e rău, primarul îi răspunde că e mult mai rău de atât. Chestie care îl miră de fiecare dată, iremediabil.

Un exemplu:

"Ziarista: Dar ştiţi că de vreo 12 ani se discută despre refacerea Centrului Vechi şi tot vechi a rămas acest proiect.

Oprescu: Ca să repunem adevărul în drepturile lui istorice se discută de 14 ani.

Ziarista: Şi mai rău.

Oprescu: Vorbim de anul… de 16 ani, 1996-1997 mai precis. Da, doamnă, şi eu am rămas mirat."

Aceasta este o mostră exemplară de dialog marca "Sorin Oprescu". Inconfundabil. Citatele pot continua şuvoi, dar ar fi risipă de spaţiu.

Un politician de rând încearcă să nege evidenţa, să-ţi spună că negrul e alb. Spirache Necşulescu, naivul personaj inventat de Tudor Muşatescu, spune că negrul e negru, pentru că nu vrea să fie politician.

Oprescu, pentru că vrea să fie un altfel de politician, face din adevăr o tehnică de manipulare şi spune că e mult mai negru decât pare: e de-a dreptul sinistru. Uluitor de catastrofal! Stupefiant de tragic.

Instalarea a şase kilometri de şină de tramvai, pe Liviu Rebreanu, durează de nouă luni. Am scăpat ieftin.

A vota