Unul din patriarhii acestui domeniu, prof. dr. Alain Reinberg, de la Unitatea de Cronobiologie a Fundaţiei „A. Rotschild“ din Paris, defineşte cronobiologia ca „studierea organizării temporale a fiinţelor vii şi a alterărilor sale“. Din punct de vedere etimologic, denumirea provine din greaca veche: cronos = timp; bios = viaţă; logos = ştiinţă. La ora actuală, există un consens în ceea ce priveşte existenţa unei structuri temporale a biologicului: desfăşurarea ritmică a majorităţii funcţiilor biologice este o proprietate fundamentală a materiei vii, decelabilă la toate nivelurile sale de organizare, de la cel molecular până la integralitatea organismelor. Referiri la existenţa acestei prezenţe ubicuitare sunt întâlnite încă din Antichitate. Hipocrat, anticipând preocupările actuale de cronoepidemiologie, făcea observaţii asupra raportului dintre „oameni, ape, locuri“ şi desfăşurarea individuală şi în populaţie a afecţiunilor: „Cine se ocupă de medicină trebuie să examineze atent sezoanele şi ce poate ocaziona fiecare“. Hipocrat recomanda discipolilor săi studiul astronomiei, care i se părea indispensabilă unei orientări practice corecte – punct de vedere perfect explicabil într-un spaţiu cultural a cărui mitologie individualizase Horele, zeiţe ce vegheau ordinea şi echilibrul cosmic, înlănţuirea anotimpurilor şi orelor, între o temporalitate a haosului primordial şi un timp calculabil, omeneşte valabil şi semnificativ. Sub influenţa scrierilor lui Pitagora, Hipocrat a dezvoltat teoria zilelor critice din evoluţia unei maladii, adică existenţa unor zile faste şi nefaste. Conceptul îşi precizase esenţa încă din medicina sacerdotală a vechilor egipteni şi avea să-şi continue cariera în Imperiul Roman, speculându-se cu precădere în jurul simbolisticii cifrei fatidice 7, aptă să redea succesiunea acutizărilor şi remisiunilor unei boli. Avicenna (Ibn Sina) spu