Creştinismul răsăritean are o structură gherontocratică. Asta pentru că instituie & conservă Tradiţia, dar şi pentru că Patericul - sursă majoră a monahismului ortodox - glorifică figura "bătrînilor", din gura cărora se revarsă pilde sapienţiale sau paradoxuri enigmatice. Moştenind Vechiul Testament, creştinismul a preluat (printre altele) ideea că bătrîneţea e semn sigur de binecuvîntare divină. Bătrînilor nu li se refuză nimic. Nici măcar fertilitatea supranaturală. Iisus predicînd în templu, la numai 12 ani, ne apare deja ca puer senex, dotat cu o precocitate menită să-i ateste condiţia mesianică. Galeria sfinţilor - aşa cum emerge în iconografia răsăriteană - este la rîndul ei dominată de persoane vîrstnice. Priviţi frescele oricărui lăcaş pravoslavnic, din Creta pînă la Moscova şi din Sinai pînă la Vancouver: Apostolii sînt venerabili, marii pustnici par să fie veri cu Matusalem, iar Arhipăstorii (de tipul cappadocienilor) strălucesc, ascetic, în majestuoasa lor puţinătate corporală. Martiriul poate încununa şi o frunte de adolescent sau vreo feciorelnică puritate. Sanctitatea - respectiv transfigurarea incoruptibilităţii ontologice - rămîne însă apanajul celor "îndelungaţi în zile". Pentru că desăvîrşirea comportă bătălia împotriva efectului coroziv al duratei, comunitatea îl exaltă pe bătrînul dăruit cu răgazul propriei cizelări lăuntrice. Numai el a surmontat ispitele care pecetluiesc imaturitatea junelui şi amiaza bărbatului împlinit. Numai el deţine "greutatea" propriilor decenii şi oferă girul înţelepciunii probate. Există şi un alt element care adînceşte orientarea gherontocratică a Bisericii Ortodoxe. Mă refer la ierarhia ei, bazată pe acreditări definitive. Teoretic, Biserica îl poate sfinţi ca episcop pe orice tînăr integru (la minte & la trup) care a trecut de aşa-numita "vîrstă a propovăduirii", fixată - după modelul cristic - la 33 de ani. S