Când am împlinit 20 de ani, eram prea tristă ca să pot zâmbi şi ca să-mi pot înţelege vârsta. Am lăsat-o să treacă pe lângă mine, ca pe un blestem şi ca pe o binecuvântare, am refuzat, oricât de mult ar fi încercat cei din jur, să mă bucur şi să las lacrimile şi doliul deoparte. Când au împlinit ai mei, cei mai dragi dintre ai mei, 20 de ani, nu eram născută, ca să pot fi lângă ei, ca să fac parte din sărbătoarea lor, ca să adun amintiri care să-mi ţină de cald în anii grei. Vinerea trecută, însă, am înţeles că şi această vârstă există, în ciuda încăpăţânării mele de copil mare care a avut multă vreme impresia că-şi poate redresa singur destinul. Cineva mi-a oferit şansa de a participa la sărbătoarea din redacţia Jurnalul Naţional, sărbătoarea de... 20 de ani. N-am stat mult, n-am vrut să-mi amestec amintirile în minte, pentru că am sperat să pot să iau cu mine, pe retină şi-n inimă, numai imaginea acelui colectiv reunit sub semnul unui singur zâmbet. Un zâmbet complet, complex şi contrastant. Un zâmbet cum rar am văzut, în ultima vreme, de când am impresia că toate ne merg pe dos. Zâmbetul unei redacţii pe care Marius Tucă nu o lasă să moară şi pe care cititorii o ţin încă în picioare, cu doze sau supradoze de respect şi de apreciere. Un zâmbet... ca la 20 de ani. Puţin amar, pentru că începi deja să ştii cât e de complicată viaţa. Puţin dulce, pentru că tinereţea încă îţi ţine partea. Puţin timid, pentru că încă nu eşti convins că “pentru totdeauna” există. Puţin îndrăzneţ, pentru că, treptat, pune stăpânire pe tine sentimentul că orice e posibil şi că lumea se poate schimba la semnalul tău. Puţin trist, pentru că deja timpul începe să fure din siguranţă şi din linişte. Puţin vesel, pentru că, încet-încet, conştiinţa înţelege că rănile au fost inventate ca să le găsim leac, mai devreme sau mai târziu.
Am spus, cândva, că, din cauza celor pe care le-am tr
