Nu, nu e vorba de van Gogh. Ci de cineva care se simte mutilat. Dar legătura cu autoportretul pictorului singuratic, a cărui minte se întunecă de tot, nu este întâmplătoare. Citind cartea lui Octavian Paler Autoportret într-o oglindă spartă m-am gândit deseori la acest portret rănit.
De altfel, autorul a scris nişte pagini arzătoare în Eul detestabil, tocmai despre van Gogh, pagini în care mâna scriitorului urmează şi consemnează, parcă anevoie, viteza şi incandescenţa gândurilor. îi scrutează chipul încremenit sub masca tristeţii, lumina cumplită a peisajelor lui, floarea-soarelui - exaltată, chiparoşii contorsionaţi, corbii funebri.
Octavian Paler este toată vremea în conflict acerb cu egoul său, pe care-l învinovăţeşte de toate frustrările şi eşecurile lui, cu care însă, vrând-nevrând, trebuie să cadă la învoială şi să se împace, cât cum, cu sine însuşi.
Astfel reiese din Autoportret într-o oglindă spartă. Cartea însemnează mai multe lucruri: este, mai întâi, un fel de jurnal, deci o defulare, o mărturisire, apoi o clasificare şi ordonare, o umplere cu substanţă a golului singurătăţii şi, în sfârşit, foarte în surdină, abia, abia audibil, un lamento auster.
Octavian Paler depune mărturie despre viaţa sa, la un ceas târziu, limpezind-o pe cât se poate, el fiind un iremediabil introvertit, închis, cu străşnicie, în el însuşi.
De ce oglinda în care se priveşte este spartă? Pentru că autorul, după cum scriam la început, se simte mutilat, se compară cu ,o pădure arsă", deşi îl copleşesc amintirile. Sau ,pete albe" se întind pe memoria lui ciuntită. Să spunem ca în vechile hărţi: ,Hinc sunt leones?" (De aici înainte trăiesc lei.) Dimpotrivă. Sunt perioade întregi nesemnificative din existenţa sa, pe care memoria afectivă a autorului nu le-a înregistrat şi pe care s-a aşternut, definitiv, uitarea. @N_