La foc mărunt se intitulează cea mai recentă carte a lui Livius Ciocârlie, un scriitor a cărui detentă diaristică şi confesivă se dispensează de convenţia acelui punct înalt: al privirii în urmă şi al bilanţului cu o notă festivă. Alţi autori, cînd simt că au ajuns într-un asemenea punct, încărcat de experienţa personală, o transmit pe aceasta cititorului într-o formă condensată sau mai despletită, dar mai mereu sapienţială. Oricît de onest cu ceilalţi şi cu sine însuşi ar fi cel care face bilanţul, discursul lui e unul autocentrat şi, inevitabil, regizat. Personajele sînt desprinse din realitate cu motivaţia lui, nu a lor; iar lectorul este chemat să parcurgă, la a doua mînă, un traseu filozofic-existenţial împlinit şi consacrat prin prezentul redactării.
O regie există şi la Livius Ciocârlie (ca la orice scriitor), dar ea este una a descentrării şi a fărîmiţării. Personalitatea se desface, eul se multiplică, într-un fel de veselie a dezagregării ce se comunică, pe fiecare rînd, de la autor la personajul pe care-l joacă; şi de la acesta, la alineatul în care apare. Dispersia controlată îi dă o mult mai mare libertate de mişcare diaristului, care se poate manifesta fie într-un fel, fie în altul, fie în amîndouă deodată, fără presiunea unui curs unificator al scrisului. Dar şi riscurile sînt mai mari. Dacă pe un vector de însumare şi totalizare a unei experienţe detaliile devin semnificative, iar întîmplările disparate îşi capătă pînă la urmă sensul, pe un asemenea „traseu“ pulverizat fiecare secvenţă trebuie să se susţină autonom. Fragmentarismul, discontinuitatea, fărîmiţarea şi tot restul solicită o adîncime de reflecţie şi o expresie aproape clasice. „Destructuratul“ şi „dezarticulatul“ autor are, de fapt, o structură de expresie – şi aceasta este cioraniană, cum el nu ne spune în clar, dar noi vom deduce: „Fraza încheiată cu punct, spune Musil,