Se spune ca destinul iti da o lectie si o repeti de cate ori este nevoie ca sa o inveti. Increderea e una dintre ele.

Ranile dragostei pierdute dor cumplit. Atat de cumplit, incat nu simti niciodata impulsul de a rani la randul tau si nu te poti abtine sa speri ca urmatorul episod de iubire va avea un final fericit. Simti brusc nevoia de a te confesa unei prietene. Te incearca dorinta de a-ti desface buzunarele ascunse ale inimii. Intr-o zi iti arati slabiciunile si frumusetea casta a interiorului de femeie trecuta prin viata, dar prea putin stiutoare intr-ale vietii. In splendoarea goliciunii tale, fara platosa, fara arme, nu te gandesti ca poti fi ranita de moarte, din nou. Te lasi sa aluneci in spovedanie, cu siguranta cu care te scufunzi in visul tau de fiecare noapte. Ii marturisesti iubirea ascunsa, la ceas de taina si in momente de slabiciune. Reusesti sa te vindeci alaturi de ea, marturisindu-i cele mai tainuite rusini adunate in timpul dragostei tale de-o vara. Te lasa sfasiata in indoieli. Ea, femeia-prietena, singura martora a existentei tale fara masca, te abandoneaza vampelor de week-end, femei sau barbati, fara nume. Totusi, te agati de dragostea ei cu indarjirea cu care te agati de viata. Caci daca pretioasa nu ti-ar sta alaturi, te-ai risipi, preschimbandu-te in lacrima de stea. Acum cativa ani am fost repudiata, fara sa stiu, de femeia-prietena. Imi galgaie in vene durerea, dar am atins varfurile indiferentei cu ajutorul bunatatii indelung rabdatoare. Mi-am dorit sa trec peste durere, dar a fost in zadar o perioada. Cautand o salvare, eu am ramas in aceeasi asteptare, iar ea si-a ales alti prieteni de ocazie, mereu altii, eu m-am irosit in tristeti fara limite, ea in destainuiri fara sens, mintindu-se ca flecareala i-ar putea vindeca sufletul ranit. Asa ca mi-am adunat lacrimile in palmele facute caus si le-am atarnat de urechi, sa-mi fie cerce