Mult asteptata, mult trimbitata premiera a Scrisorii pierdute de la Teatrul National din Bucuresti, ultima dintre montarile unui An Caragiale care se pare ca va dura un cincinal, a avut in sfirsit loc.
Ce am vazut? Sa incepem cu teoria:
Actorii sint tineri fiindca au virsta personajelor din piesa si pe cea a primei distributii.
In trecerea mea prin Facultatea de Litere, am intilnit, printre alte fapte de istorie a limbii romane literare, o foarte interesanta si usor de demonstrat teorie, conform careia Scrisoarea pierduta (dar nu numai ea) e structurata pe mai multe paliere sociale, de virsta si educatie, identificabile la nivel de vocabular, prin preferinte de inventar lexical, abateri de la norma localizabile spatio-temporal (binecuvintatul hipercorect nifilistule) si, mai ales, prin utilizarea acelorasi cuvinte in stadii succesive de asimilare. Spre pilda, onorabilul Trahanache spune cestiune, amicul Tipatescu – chestiune, iar liber-schimbistul Catavencu – chestie. Astfel, prezidentul si prefectul apartin, evident, unor generatii diferite, iar intre acesta din urma si parintele Aurorei economice romane sta mobilitatea intelectuala diferita (si in favoarea Catavencului). La fel cu Dandanache, ale carui ticuri de limbaj il plaseaza cu citeva generatii inainte de 1883, anul ratacirii scrisorii pacatoase. Altfel spus, nu cred in baliverna cu distributia de aceeasi virsta cu personajele, de care s-au atasat Dinu Sararu si Grigore Gonta ca sa justifice plecarea lui Beligan, a lui Moraru si a lui Dinica. In plus, sint de parere ca ceea ce conteaza e virsta pe care o joci, nu virsta din buletin (in anumite marje, evident; despre ce joaca ai nostri tineri, a se vedea mai jos).
Noua tentativa de re-citire, comedie politica autentica, permanenta actualitate.
Ca sa nu ne plictisim, ma abtin de la comentarii privind contradictia in termeni