Un roman inteligent şi umanist, scris şi construit impecabil, deopotrivă grav şi plin de umor, o referinţă absolută în literatura contemporană. Publicat în 1986, „Cronicarul sportiv” a dat unul dintre cele mai emblematice personaje ale romanului american şi l-a consacrat pe Richard Ford (n. 1944) drept cel mai bun scriitor al generaţiei. Frank Bascombe a divorţat de X la puţină vreme după ce, Ralph, unul dintre cei trei copii ai lor, a murit: „Moartea este un mister cu care creştinii nu se pot împăca. E prea drastică şi neechivocă, o greşeală de adunare, considerăm noi... Singura mea dorinţă ar fi ca băieţelul meu, Ralph, să se poată trezi din somnul lui de-acolo, de-afară, şi să intre în casă pentru o trîntă pe cinste cum obişnuiam noi să tragem de Paşte, după care să plecăm la slujba religioasă care are loc o dată pe an.

Ce zi extraordinară ar fi! Multe lucruri ar fi diferite. Multe lucruri nu s-ar mai fi schimbat niciodată. X, ştiu sigur, nu îi duce la biserică pe Paul şi pe Clarissa, lucru care mă îngrijorează – nu fiindcă vor ajunge nişte atei (puţin îmi pasă mie de asta), ci fiindcă ea îi educă în aşa fel încît să scoată din ei nişte mici realişti şi acumulatori de informaţii perfecţi, care să nu manifeste nici o reverenţă specială sau vreun interes speculativ pentru ceea ce nu este cunoscut.

Paştele nu li se va mai părea curînd decît o datină populară bizară, pe care o vor uita complet pînă vor ieşi din pubertate. Un mit. Fireşte, nu era timp pentru religie în familia Dykstra, unde domneau faptele şi cifrele, deşi Irma, mama lui X, îmi spune că ea a început să «testeze» secta penticostală radicală, ceea ce mă face să mă tem că balanţa s-ar putea înclina şi pentru copiii mei, odată ce vor ajunge la capătul a ceea ce poate fi dezvăluit în mod raţional, pragmatic – iar din acest punct extremismul stă deja la pîndă. E posibil, în fond,