De ce are atata succes, de nouazeci de ani incoace, si in diverse tari, Jurnalul unui om dezamagit de W.N.P. Bar­bel­lion (tradus si editat recent la Editura Hu­ma­ni­tas), alaturi de jurnalele unor mari scriitori? Autorul lui se numeste, de fapt, Bruce Frederick Cummings, un en­glez care-si vede naruit visul de a face cariera in stiintele naturale cand, in 1915, la var­sta de 26 de ani, i se pune diagnosticul de scleroza in placi. Se stinge din viata pa­tru ani mai tarziu, dupa ce si-a vazut pu­blicat jurnalul, in care el insusi se de­cla­rase mort, inca din 1917! Spre deosebire de jurnalele scriitorilor, cel al lui Bar­bel­lion (vom adopta con­ven­tia propusa de autor si-l vom numi astfel) nu e imaginea dintr-o oglinda secreta, atat de specifica celor care-si fac din con­dei profesie. Aces­tia din urma sunt preo­cu­pati ca acea imagine din oglinda se­­creta sa fie cat mai "autentica", neputand, totusi, sa nu triseze in permanenta, din cauza obiceiului devenit a doua natura de a "literaturiza", dar si de a se auto­pro­vo­ca, ob­tinand diverse rezultate in acest joc cu sine si cu pu­blicul, joc in care jurnalierul "avanseaza mascat" (du­pa expresia tea­tru­lui antic), oricat si-ar dori el sa spu­na "tot adevarul". In ciuda acestor derapaje, lectura jur­na­lelor scrii­to­ri­lor nu e mai putin pasio­nan­ta pentru ca, dincolo de "masti", jurna­lierul ne livreaza sufletul lui "mis à nu". Oricum, nimeni nu poate trisa intr-un jur­nal tot timpul. Sa vedem ca­teva exemple ilustre. Jurnalul lui Kafka e imaginea din oglinda secreta a unui tanar care, scriind, incearca sa-si limpezeasca, pe cat po­si­bil, "ceata de sub frun­te", cum spune chiar el, iar literatura sa vizionara castiga mult din incursiunea intr-un labirint su­fle­tesc impovarat. Intr-o cu totul alta maniera, Virginia Woolf, tinand in­­chi­sa usa spre palatul inte­rior mereu intunecat al unei fiin­te desti­na­te