La zece ani dupa Recviem pentru nebuni si bestii, Augustin Buzura vine cu al doilea sau roman postrevolutionar, de mare intindere, ca toate celelalte, desi acesta este doar Primul caiet. Un „caiet" al autorului, dar si unul al protagonistului sau: doctorul Cassian Robert, fugit la varsta senectutii de acasa si retras undeva la munte, intr-o cabana de langa o fosta statie meteorologica.

Si fuga, si izolarea protagonistului sunt simptomatice. In proza lui Buzura, personajul central este implicat in evenimente, dar ia si o anumita distanta fata de ele, analizandu-le si evaluandu-le intr-o grila morala. Nu mai putin, el se incarca de istoriile traite de altii, istorii pe care le asculta rabdator sau le reconstituie cu minutie documentara.

Diferenta relevanta fata de alte contexte epice este ca, aici, protagonistul isi simte acut apropierea sfarsitului. E tema obsedanta din Raport asupra singuratatii*. Uzat de boli, cu un organism aproape ruinat, cu reactii lente si intr-o deruta „jalnica", medicul altora se retrage intr-o pustietate montana in care va putea, departe de lume, sa-si linga ranile si sa scrie. Evadarea e insa relativa. Lumea lasata in urma continua sa trimita semnale catre pustnicul indaratnic, explicat de propriul fiu (si el, medic psihiatru) cu diagnosticul, nu prea magulitor, de „vagabondaj senil". O tanara pe cat de frumoasa, pe atat de insistenta il tot viziteaza pe Cassian, readucandu-i instantaneu in fata ochilor trecutul. Mara e fiica Teodorei, iar defuncta Teodora a fost o dragoste mai veche, neconsumata a barbatului. Mara este mai mult, totusi, decat un avatar al unei iubiri neimplinite. Ea are o personalitate puternica si un mod ingenios de a-l „accesa" pe ursuzul medic, rasfatat cu apelativul mosule.

Intre „mosul" inteleptit pana la amaraciune de anii prin care a trecut si tanara care ar vrea sa traiasca, dar nu stie