În Ştefan cel Mare, dezastrul o ia înaintea faptelor
La Dinamo e ca la bursa de la Tokyo. Efect de yo-yo îi spun francezii, după numele jucăriei cilindrice care se tot înfăşoară şi se desfăşoară de pe o sfoară. Cînd e sus, să fii sigur că urmează să fie jos. Dinamo a mers şnur pînă cînd s-a rupt aţa. Şi dintr-o dată, la prima crăpătură, se destramă ca o pînză putredă, ca şi cum un duh oarecare ar fi bîntuit clubul şoptind pînă la greaţă: “Victoriile nu sînt ale echipei strîmbe şi a Strîmbului. Totul nu e decît o farsă”. Exact. Şi cu cît o spui mai des, e cu atît mai adevărat. Un loc în care se sapă temeinic. Poate că de-aia i se zice Groapa.
Dinamo e pe doi, poate încă să ierneze pe unu, are cu 4 victorii mai mult decît Steaua şi cu 3 peste Rapid şi CFR. A luat două bătăi. Una împotriva celei mai în formă echipe din Ligă, o înfrîngere mai degrabă prin absenţă. Şi una a la Baiazid atras în cursă de cel care a învăţat lecţia şi de la Mircea cel Bătrîn şi de la Mircea cel Tînăr. Aceste eşecuri, deplin meritate altfel, au provocat un iureş mai mare chiar decît suma vocalizelor receptate dinspre Ghencea, Giuleşti sau Cluj, unde cauzele de îngrijorare par infinit mai mari. La Dinamo, dintr-o dată, totul se prăbuşeşte: antrenorul, jucătorii şi, impardonabil, norocul, care nu mai e nici el ce-a fost. Lui Turcu îi vine să plîngă. Alţii probabil că rîd cu lacrimi.
Rednic e haios şi mucalit, dar din motive de bucătărie a lumii fotbalului, există puţine raţiuni pentru a fi simpatizat. Sau compătimit. Dar o bancă ethnică e ca o bancă de bani sau ca o bancă de parc: cu cît o zgudui mai mult, cu atît se şubrezeşte, cît de solidă ar fi. În Ştefan cel Mare, dezastrul o ia înaintea faptelor, aşa cum Ligii Campionilor i s-a întins un covor alb-roşu fără ca ea să fi anunţat că vine. Pe o scenă eliberată de Gigi Becali, conducerea a acţionat fix becalian: a cerut nim