Suntem una dintre națiunile creștine cu cele mai multe biserici, raportate la populație și cu unul dintre cele mai mari procente din populație care se declară aparținând unei confesiuni care propovăduiește iubirea aproapelui (prin care se înțelege nu membrul de familie, ci orice persoană cu care intri în contact, direct sau indirect).

Cu toate acestea, suntem o națiune în care sentimentul dominant este ura. O vezi manifestată explicit în mai toate locurile publice unde eticheta nu este impusă: în trafic, în mijloacele de transport în comun, în oficiile poștale, administrațiile financiare, secțiile de poliție, cinematografe, pe forumuri etc. Nici măcar nu este o ură cu obiect precis, comun, ci una globală, împotriva a tot și a toate.

O să încerc să explic acest fenomen, dar mai întâi voi relata o întâmplare petrecută chiar ieri, care m-a tulburat foarte mult și care a determinat scrierea acestor rânduri. Din fericire, n-am asistat personal la ea, fiindcă probabil mi-aș fi perdut autocontrolul și cine știe la ce s-ar fi ajuns. A fost relatată de soție.

La Oficiul Poștal nr. 7 din București e aglomerație, se plătesc pensiile. Intră o femeie de 80-90 de ani, rău adusă de spate, pășind cu greutate, ajutându-se cu o cârjă. Roagă să i se țină locul și se retrage într-un loc mai ferit, pentru a se sprijini de perete. După un timp, îi vine rândul la „mandate” unei tinere, care, respectuoasă, o invită pe bătrână în fața ei. În acest moment, mai multe persoane care așteptau la coadă răbufnesc cu vociferări și insulte, atât la adresa tinerei, cât și la adresa femeii vârstnice. „Cine te crezi dumneata, să decizi în locul nostru? Cretino!”. „Ce faci aici, putrezito? Vezi că te caută moartea pe-acasă?”. „Fă-ți procură, babo, nu vezi că încurci lumea? Hai, marș de-aici!”.

Ura la această scară, națională, și manifestă la apariția primu