Întîmplător mi-a căzut în mînă o carte de un gen care credeam că nu prea există în România: radiografia socială a unei bresle profesionale. Este realizată de un colectiv de sociologi de la Cluj şi se referă la arhitecţi şi politicile publice legate de această îndeletnicire. Este un instrument de lucru, sec, factual, fără bibliografie şi teorie (autorii promit pentru mai tîrziu o „monografie“ a acestei „meserii liberale“) – şi tocmai de aceea foarte util. Titlul o spune şi el de la început: Arhitect în România. De ce, la ce bun? Pentru „fundamentarea politicilor naţionale pentru arhitectură“. E simplu, e de bun-simţ: este bine să ştim pe ce stăm pentru a încerca să facem cele cuvenite pentru a sta ceva mai bine. E precum analizele la care ne trimite orice doctor înainte de a ne da un diagnostic, urmat apoi de un tratament cît mai pertinent. Medicul de laborator este în acest caz un specialist aproape anonim, dar indispensabil. El nu are pretenţia că ne oferă secretul unui corp frumos sau al unui caracter nobil, şi nici măcar pe cel de a ne trata el însuşi; el constată doar ce merge şi ce nu merge cu organismul nostru, pentru a ne da posibilitatea – dacă ne dorim cu adevărat – să ne îngrijim şi să ne păstrăm astfel un corp sănătos, adică să funcţionăm fără bătăi de cap. Tot astfel, studiile de fundamentare a politicilor naţionale în domenii de maxim interes public ar trebui să fie obligatorii. Iar ele ar trebui realizate de către cei abilitaţi să o facă, şi nu de către corpul profesional în cauză: şi în cazul analizelor de laborator, nu pacientul îşi face autoanaliza pornind de la ideea că nimeni nu cunoaşte mai bine decît el propriul său corp...

Cartea cu pricina mi-a adus însă aminte de primele studii referitoare la „consumul cultural“ realizate de către Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii. Era un început în fundamentarea politicilor cultur