Ştiu poezia lui Ion Zubaşcu încă de la Gesturi şi personaje, volumul de debut din 1982. Şapte cărţi în răstimp de aproape trei decenii – e, mai degrabă, o probă de parcimonie, mai ales că număr Omul disponibil de două ori, avînd două versiuni şi, după mărturia poetului, va mai avea. Mi-au plăcut cărţile sale, inclusiv „antologia de scriere creatoare“, apărută tot în anul debutului. N-am reuşit însă, pînă azi, să scriu despre această poezie tinzînd mereu către esenţial şi atingînd acum, cu Moarte de om. O poveste de viaţă – Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010 –, chiar esenţialul. Nu ştiu de ce s-a întîmplat aşa, poate pentru că volumele mi-au căzut în mînă mereu cu oarecare întîrziere, poate pentru că ani de zile nu prea am mai scris, în general, despre cărţi. Sau poate pentru că am dat o importanţă mai mare muzicianului decît poetului. Chiar şi în ultimii ani, de cînd am legat o anumită prietenie mai mult pe e-mail, am senzaţia că mi-am petrecut mai multă vreme ascultîndu-i muzica, oriunde m-aş duce, că e adăpostită în laptopul care mă însoţeşte în călătorii, decît citindu-i poezia. A venit, deci, momentul să-mi mai plătesc o datorie… A venit momentul, dar e un moment foarte dificil! Pentru că recenta apariţie editorială a lui Ion Zubaşcu este o carte de poezie, dar este şi altceva, nu ştiu dacă mai mult, dar şi altceva decît o carte de poezie, este şi o carte de mărturie, un document, ca să spun aşa. Un document al întîlnirii cu suferinţa cumplită, cu limita, cu presimţirea morţii. Toţi trăim cu gîndul morţii? Se poate, dar nu toţi ne trezim cu ea în faţă cînd ne este lumea mai dragă! Cînd ai de-a face cu o asemenea carte, riscul celmare este acela de a deveni compasiv, dacă nu de-a dreptul milos. Or, acesta este ultimul lucru pe care şi l-ar dori autorul şi pe care l-ar merita cartea. Pentru că, în ciuda experienţei cutremurătoare, acest jurnal liric al treceri