Anul trecut se bucurau de ipostaza unor eroi. Ar fi fost de asteptat ca asa sa ramana in constiinta natiei. Cand Marie-Jeanne a fost difuzata in prima caseta, un mucalit profetea o spectaculoasa cariera publicitara a imaginii cu basmaua. Nu numai ca nu s-a intamplat asa, dar mai mult, Marie-Jeanne a iesit din prim-planul atentiei publice. In decembrie 2005, cand s-au intocmit tot felul de bilanturi ale anului, criza jurnalistilor a ocupat un loc minor, desi, la inceputul anului, intamplarea parea a fi evenimentul inceputului romanesc de mileniu Recent s-a implinit un an de la ceea ce s-a numit criza ziaristilor romani rapiti in Irak. Timp de o luna si ceva, intreaga opinie publica a urmarit cu sufletul la gura o premiera in istoria moderna a Romaniei.

Tara mai avusese pana atunci atentate, lovituri de stat, rascoale, greve inabusite in sange, comploturi si alegeri falsificate.

N-avusese insa cetateni si, cu atat mai important, jurnalisti rapiti de teroristi, intr-o actiune denuntata ca fiind coordonata de un creier de pe meleagurile autohtone.

Timp de o luna si ceva au fost rasturnari spectaculoase de situatii, interventii fulminante ale presedintelui, zvonuri care de care mai ciudate, demonstratii (cu sau fara lumanari), talk-show-uri la tv si talk-show-uri in bodegi si in compartimente de tren.

Prin raportare la atmosfera de acum un an, cea din 2006 stupefiaza. Ziarele daca au catadicsit (cateva numai) sa-si aminteasca de criza din Irak. Textele dedicate implinirii unui an de la rapirea jurnalistilor nu depasesc searbadul materialelor de serviciu. Nici o incercare de a privi momentul din perspectiva evolutiilor ulterioare. O operatiune necesara, deoarece s-ar putea lumina astfel zone de umbra ale intamplarii. Nici o noua dezvaluire, cu exceptia, poate, a celor facute de Ovidiu Ohanesian despre atmosfera de la debriefing. Sunt, dupa opin