Privit cu ochii lucizi ai celor care refuză drogul de ură şi de vulgaritate administrat de trusturile media în doze cotidiene, spaţiul public românesc este dominat de alianţa perversă şi toxică dintre fanatism şi obscenitate.
Ceea ce Andrei Pleşu consemna, recent, în coloanele din “Adevărul” este sentimentul împartăşit de atâţia dintre noi - o singurătate şi o greaţă devastatoare, absenţa oricărei legături autentice cu cei care, în jurul nostru, îşi proclamă mândria de a aparţine naţiunii căreia îi aparţinem, la rândul nostru. Un val de exaltare şi demagogie pare că avansează, fără a mai putea fi oprit.
În aceste momente, întoarcerea la junimism şi la valorile pe care se întemeiază această direcţie de pedagogie intelectuală este alternativa la generalizarea acestei stări de cangrenă publică. Spiritul critic şi moderaţia pot fi punctul de plecare a conduitei ce încurajează devotamentul faţă de ideea de bine comun. În locul oratoriei mediatice găunoase, ce flatează ignoranţa şi încurajează delirul colectiv, se poate aşeza abordarea echilibrată, ce opune analiza lipsită de pasiune verdictului rostit cu autoritatea ignoranţei.
După un secol şi jumătate de la debutul campaniilor sale, junimismul oferă, odată cu Titu Maiorescu şi P. P. Carp, fundamentul de luciditate absent în comunitatea noastră. Revenirea la junimism înseamnă şi această întoarcere la atenţia cu care se cere construită ideea de cetăţenie. În cadrele unui stat centralizat şi copleşit de influenţa celor care domină întregi judeţe, cu rapacitatea unor satrapi, discuţiile despre regionalizare, purtate acum, sunt doar un camuflaj abil în spatele căruia se afla voinţa de extindere a propriei baze de putere. Ceea ce argumentul junimist propune, vizionar, este naşterea unei autonomii locale care să se constituie în spaţiul de formare a cetăţeniei şi libertăţii. Nu un simulacru rizibil, garnisit c