Aveam mai mult de 30 de ani, citisem sute de romane poliţiste – posedam întreaga colecţie "Enigma" a Editurii Univers, de pildă, precum şi numeroase volume din "Serie noire" – nici acum nu ştiu cum miroase Balafre, de la Lancome, a cărui reclamă o descopeream pe coperta a patra a fiecărei apariţii din serie.
Desigur, printre lecturile mele figurau şi câteva cărţi ale unor reprezentanţi ai genului de la noi. Nici una nu mi se păruse pasionantă. Nici una nu se ridica la înălţimea unor realizări datorate lui Chase, Hammett, Cheney, Boileau-Narcejac, Japrisot şi, mai ales, lui Chandler. Unii au spus că, scriind "Atac în bibliotecă", am vrut să fac o demonstraţie de forţă care să lovească în astfel de creaţii mediocre. N-a fost nici o clipă intenţia mea. După ce îmi apăruseră volume de versuri, de interviuri, un eseu despre Philippide, pur şi simplu am simţit nevoia să-mi încerc puterile în spaţiul prozei. Mi s-a părut că policierul îmi vine ca o mănuşă. Mai ales că îmi făcusem mâna oferind versiuni în limba română ale unor romane semnate de Steemann, Raf Vallet, John Lewis Carlino şi alţii.
HOP. După ce l-am scris, mai urma un hop – cel mai greu. Întâlnirea cu cenzura. Spre marea mea mirare, chiar dacă s-au tăiat multe referiri la ceea ce trăiam noi atunci, până la urmă şi-a pus un aviz favorabil. Romanul a apărut într-o înfăţişare grafică insipidă, într-un tiraj de 30.000 de exemplare. Când s-a pus în vânzare, umblam prin librării şi-i vedeam pe cititori aruncând priviri indiferente spre coperta dizgraţioasă. Totuşi, în mai puţin de o lună, tirajul s-a epuizat. Cum s-au informat cumpărătorii despre ce ascund acele coperte neatractive n-am să ştiu niciodată.
A urmat apoi articolul elogios al lui Ov.S. Crohmălniceanu din România literară – Umor şi acţiune –, în care decreta că, o dată cu mine, începe romanul poliţist românesc.
