Nu pot fi neserios şi superficial-spumos în fiecare luni (ziua când îmi scriu articolul pentru această rubrică); azi mă simt cam sleit, aşa că vă propun un subiect aparent arid, dar, în fond, cu farmecul său accesibil doar cunoscătorilor: istoria literară.

Dintre criticii optzecişti, Ion Simuţ este cel mai atras de istoria literară şi scrie având în vedere un program coerent, curajos şi, să sperăm, realizabil: acela de a da, într-un final fericit, o istorie a literaturii române din secolul al XX-lea. Interesat în egală măsură de clasici, dar şi de scriitorii prezentului, criticul scrie aplicat despre primii din perspectiva actualităţii, verificând permanent vitalitatea estetică a operei şi despre contemporani din perspectiva istoricului literar, pariind pe certitudinile clasice, evidente, mai importante decât eventualul succes de moment. Acest echilibru de perspectivă inspiră multă încredere; Ion Simuţ nu-şi ascunde aversiunile atunci când le are (cazul Eugen Barbu, căruia îi contestă, de câte ori are ocazia, nu doar prestaţia politică şi morală, ci şi calitatea de scriitor), dar e limpede pentru oricine că este un critic independent, care nu apără nici un interes de grup, care scrie, de fiecare dată, cu bunăcredinţă despre cărţi, fără să uite omul din spatele lor. Dar şi fără să confunde planurile. Este sensibil la aspectul etic, suceşte informaţiile pe toate faţetele, dar o face cu prudenţă, nu arogându-şi atitudinea rigidă a unui justiţiar obtuz. Or, din aceştia am tot avut, cu asupra de măsură, în ultimii ani. Bunul-simţ şi echilibrul caracterizează critica lui Ion Simuţ şi fac din el un reper în istoriografia literară a ultimelor decenii.

I-am citit toate cărţile şi pot spune că fragmentarismul ce se poate desprinde din ele e doar aparent. Cam fiecare contribuţie a lui Ion Simuţ, de la articolele din presa literară (şi mă bucur să-i