- argument -
Totul pleacă, probabil, de la faptul că, aşa cum spune o formulă de mult intrată în uz, „am avut cea mai sîngeroasă despărţire de comunism din Europa de Est“. Ne-a marcat atît de tare ce s-a întîmplat în decembrie 1989, încît, de atunci, nu mai reuşim să încheiem războiul cu noi înşine. S-a creat atunci o polarizare a societăţii româneşti, care, într-o formă sau alta, persistă pînă în zilele noastre. Mai întîi au fost „feseniştii“ şi „antifeseniştii“, apoi „neocomuniştii“ şi „democraţii“. Au fost, la începutul anilor ’90, susţinătorii fervenţi ai lui Ion Iliescu (care scandau „Iliescu-apare, soarele răsare“) şi contestatarii săi („nu mai vrem, nici un pic, preşedinte bolşevic“). Mineriadele au pus gaz pe foc, iar „noi muncim, nu gîndim“ a sintetizat conflictul între intelectuali şi „oamenii muncii“. Asupra unui singur subiect părea să existe consens: integrarea europeană, decisă politic într-o întîlnire de la Snagov, la care au participat repezentanţii tuturor partidelor. Între timp, România a intrat în NATO şi în Uniunea Europeană, dar dihonia s-a răspîndit în ţesutul social. Comentatorii spun că astăzi există o nouă polarizare politică, între susţinătorii şi adversarii lui Traian Băsescu, care s-a observat foarte acut în vara lui 2012. Presa – care în anii ’90 era militantă şi avea un mare impact asupra publicului – a trecut printr-un proces de diversificare şi profesionalizare, dar a revenit, în ultima vreme, la aşezarea pe baricade, susţinînd interese politice de un fel sau de altul. Dar impactul nu mai e acelaşi. Iar participarea politică a cetăţenilor a scăzut: la ultimele alegeri s-au prezentat doar 40% dintre cetăţenii cu drept de vot. Ceilalţi şi-au văzut de viaţa lor.
Dosarul de faţă încearcă să pună în discuţie „războiul româno-român“. A pornit de la un eseu al sociologului Dorin Bodea, care analizează felul cum, în absenţa duşm
