În 1971, Ceauşescu îşi crease imaginea conducătorului absolut: liderul fără odihnă de care depinde tot ce mişcă-n ţară. Şi-a tratat subalternii ca pe vechili. Dintre primii protejaţi cu care pornise la drum, primii „rotiţi“ au fost Iliescu, Onescu şi Trofin.

Despre viaţa privată a lui Nicolae Ceauşescu şi a familiei sale, presa românească n-a informat sau comentat nimic până în decembrie 1989. Dar Michel-P. Hamelet, ziaristul francez plătit să-i scrie biografia, nu putea rata subiectul. Din cartea autorizată de Ceauşescu, putem deduce cum i-a plăcut lui să fie portretizat.

Model de hărnicie şi punctualitate

Biograful oficial a început prin a-i lăuda stilul managerial particularizat prin munca în colectiv şi „contact personal şi permanent cu poporul“ (Michel-P. Hamelet, Nicolae Ceauşescu, biografie şi texte selectate, Bucureşti, Editura Politică, 1971).

Măgulindu-şi personajul, francezul îl compară cu de Gaulle. Cu concluzia superiorităţii lui Ceauşescu: dacă preşedintele Franţei se-ntâlnea „uneori“ cu poporul, românul o face curent. Ceauşescu merge prin ţară cel puţin o dată pe lună. Stereotipia programului a fost alt subiect de elogiu: Ceauşescu coboară din tren, avion sau maşină şi e întâmpinat cu pâine şi sare; viziteză uzine sau CAP-uri; după împrejurări („cu experienţa sa de fost muncitor“) încearcă maşini sau cântăreşte spicul în palmă (ca tatăl său din Scorniceşti, fantazează biograful); discută apoi cu oamenii muncii, specialiştii şi activiştii locali. De la ora 6 sau 7 dimineaţa până seara târziu, algoritmul acesta se repetă de şapte-opt, cu cuvântările aferente. Hărnicia aceasta a ajuns un model şi în Capitală: trecătorii îşi potrivesc ceasurile la ora 8 când trage maşina lui Ceauşescu la scară.

Bucureştiul împânzit de agenţi

După căderea regimului, mărturiile foştilor şefi şi ofiţeri ai serviciului de pază şi protecţ