Nu întotdeauna putem să preţuim sau chiar să nuanţăm chestiuni din imediata apropiere. În timp şi spaţiu. Nu întotdeauna intuim imediat valoarea lor. Ne este la îndemînă, mai degrabă, o catalogare sau alta, introducerea sub o etichetă sau alta, fără să ne gîndim că ce se întîmplă sub ochii noştri este rar. Că aparţine unui circuit mai larg, substanţial. E adevărat că, uneori, ne bucurăm privind ceva şi în freamătul acesta simţurile îşi amestecă fel de fel de descoperiri, de stări, de perspective. Privim partea din întreg şi nu mereu reuşim să plasăm corect, într-un plan generel, într-un fenomen, fragmentul din faţa noastră. Au fost spectacole mari în teatrul românesc, şi înainte, şi după 89, pe care nu ne-am priceput să le includem în mişcarea de respiraţie largă, mondială, cu care performanţa lor era contemporană înaintea noastră. Spectacole care ţineau pasul cu timpul lor, cu ritmurile prezentului, cu neliniştile universale. Nu ştiu dacă am observat asta...

Înainte de 1989, la sala Amfiteatru a Teatrului Naţional din Bucureşti se juca un specatcol special. "Actorul". Un one man show. Nu era un gen bine reprezentat atunci în peisajul nostru. Nici astăzi nu şi-a depăşit timidităţile, fie vorba între noi. Era un spectacol direct, pe muchie de cuţit ca mesaj, subtil, aluziv, un spectacol care povestea, într-un alt limbaj decît cel uzual, cîte ceva despre actor, despre creaţie, despre dăruire, despre efort, emoţie, nebunia şi vraja scenei. Despre relaţia actor-spectator-lume. Despre oameni. Era tulburător. La noi nu a existat şcoală de pantomimă, de gestică, de studiul corpului, a mişcării. Îl priveam pe Mihai Mălaimare pe scenă şi descifram nu doar un limbaj şi o altfel de comunicare, ci formarea lui la şcoli adevărate. Puţini actori aveau aptitudini pentru asta, puţini erau interesaţi să-şi analizeze corpul, să-l înveţe, foarte puţini aveau dorinţa sau şans