După Bizanţ, ultimul val al influenţei greceşti, aşa cum arătam într-un text anterior, s-a resimţit, laolaltă cu cea turcă, în secolele XVI ‒ XVII şi, ulterior, de la începutul veacului următor până la sfârşitul domniilor fanariote (1711–1821). Aceste date istorice nu sunt decât nişte jaloane, mai corect ar trebui spus: în secolele XVIII ‒ XIX.
Începând secolul al XIV-lea, influenţa bizantină în limba noastră intră în declin, după cum observă, cu îndreptăţire, G. Ivănescu în a sa Istorie a limbii române: „Influenţa greacă asupra poporului român este, după 1300, cam tot atât de slabă ca şi după 1185, când se înfiinţează al doilea imperiu bulgar…”. Se pot enumera foarte puţine cuvinte împrumutate direct din medio-greacă: arvună, agonisi, catadicsi, economisi etc. Termenii eclesiastici (icoană, diacon, psalm etc.), dar şi cei laici (argat, vistier etc.), vor pătrunde de acum în limbă prin intermediar slav, pentru ca, mult mai târziu, în perioada zisă a umanismului, să constatăm o „reîntoarcere” a cărturarilor la calea directă. În secolul al XVII-lea, mitropolitul Simion Ştefan scria: „Iar noi le-am lăsat cum au fost în isvodul grecescu văzând că alte limbi încă le ţin aşea...” (Noul Testament, Bălgrad, 1648).
În privinţa termenilor laici, iată ce ne spune D. Cantemir în a sa Descriptio Moldaviae: „…după ce moldovenii au început să aibă afaceri numeroase cu grecii, turcii şi polonii, şi din limba acelor neamuri au început să fie frecvente în gura moldovenilor mai multe cuvinte, ca de la greci: pedeapsă, chivernisire, procopie, blăstem [postverbal al lui „blestema” din lat. pop. blastimare (= blasphemare)], azima, drum [prin sl. drumŭ (cf. bg., sb., cr. drum, alb. dhrom)], pizmă [prin sl. pizma, cf. sb. pizma, bg. pizm]”.
Din ceastă etapă, şi chiar ceva mai înainte de veacul al XVII-lea, influenţa se va menţine constantă, atingând apogeul în epoca fanari