Naţionalismul, curent politic fundamental ambivalent, este unul dintre impulsurile esenţiale are modernităţii, puternic amestec de idei despre memoria colectivă, identitate, loialitate, anxietate, speranţă şi idealuri. În manifestarea sa timpurie romantică, naţionalismul a avut o componentă puternic emancipatoare, civică, universalistă.
A venit apoi momentul wagnerian al evoluţiei sale, cu un accent predominant pus pe comunitatea etnică, pe legăturile de sânge, pe cultul metapolitic al trecutului mitologic, pe exaltarea apartenenţelor tribaliste. Naţionalismul liberal a fost eclipsat de principalul său adversar, naţionalismul non-liberal. În locul discursului raţional despre identitate civică, noii profeţi ai comunităţii organice s-au angajat în fanfaronade salvaţioniste, adoptând o adevărată liturghie a naţiunii.
Secolul douăzeci a fost câmpul de bătălie dintre aceste două viziuni asupra identităţii colective. Nu trebuie să uităm însă ca liberalismul si naţionalismul nu se exclud reciproc. Gânditoarea politică israeliană Yael Tamir consideră că naţionalismul liberal este mai mult decât o posibilitate abstractă. Inspirată de ideile lui Isaiah Berlin, profesoara americană Liah Greenfeld consideră că naţionalismul ţine de afirmarea demnităţii unei comunităţi. Dar o formă inflamată şi paroxistică a acestui simţ al demnităţii se poate metamorfoza foarte uşor în paranoia.
Revoluţiile din 1989, ca şi revoluţia maghiară din 1956, au reuşit să combine astfel de sentimente etnice şi civice. Acestea au fost încercări de a recupera suveranitatea naţională şi politică confiscate de regimurile totalitare. Cred că momentul etnic este indispensabil, că tradiţiile nu pot fi pur si simplu eliminate în numele unor concepte alternative lipsite de istorie şi de context local. Simultan însă, trebuie să fim extrem de precauţi în raport cu modul în care simbolurile naţionale