În martie 1969 primea bun de tipar Euphorion, cartea de debut a lui Nicolae Balotă (dacă nu punem la socoteală Din spuma valurilor, o plachetă de versuri din 1946, menţionată în Dicţionarul Zaciu, dar despre care nu ştiu nimic), culegere impozantă de eseuri critice, referitoare la mari opere româneşti şi străine din acest secol, care pleda atît pentru o "direcţie nouă" în critica literară, împotriva curentului călinescian la modă, cît şi pentru "autonomia eseului", idee, în schimb, în plină vogă în partea a doua a deceniului cu pricina. Autorul nu aparţinea generaţiei de tineri critici. Biografiile noastre nu semănau. Născut la 26 ianuarie 1925, Nicolae Balotă, aflat astăzi la 75 de ani, nu avea încă, la data debutului său editorial, 45 de ani, se numărase printre studenţii lui Blaga, în vremea refugiului la Sibiu al Universităţii clujene, şi apoi printre asistenţii filosofului, debutase în Revista Cercului Literar, tot de la Sibiu, în 1945, fusese arestat, în două rînduri, o dată, în 1949, pentru scurt timp, a doua oară, în 1956, pentru ani buni, şapte, dacă luăm în calcul şi domiciliul obligatoriu de la Lăteşti, pe malul Dunării, de unde a şi fost eliberat în 1964. Aproape douăzeci de ani de absenţă de pe scena literară, cum se vede. După eliberare, prima colaborare a fost la Secolul XX, consacrată lui Teillard de Chardin, sub o semnătură de împrumut. Abia în februarie 1965, E. Barbu îi publică în Luceafărul, semnat Niculae (sic) Balotă, un articol despre Joyce. Cînd mi-a căzut în mînă Euphorion, carte pe care am comentat-o, printre primii, dacă nu chiar primul, în pagina a doua a Contemporanului nr. 26 din 1969, Nicolae Balotă era deja un nume care nu mai putea fi greşit sau confundat, autor al unui însemnat număr de eseuri, mai ales în Familia de la Oradea. Eu însumi, călinescian convins, polemizasem cu el pe tema "direcţiei noi". Ne cunoşteam şi personal.