Cu asta sper ca am explicat de ce nu am auzit niciodata pina la fericita intimplare de Jeni Acterian, fiinta greu de multumit. Si de ce pasajele citate de cei doi critici m-au frapat: nu aveam in spatiul nostru cultural nimic asemanator, nici pe departe. I-am descoperit numele, mai intii, intr-o cronica de Eugen Simion. Criticul vorbea foarte entuziasmat despre jurnalul ei si cita masiv: cred ca nu doar spre dovada, ci si dintr-o pura placere a transcrierii unor pasaje impecabile - spun acum, cu impresii directe si proaspete de lectura - prin dictiune si percutanta. Se intimpla, de nu ma da memoria de sminteala, prin anii '92 sau '93 ai - ce sunet poate sa aiba o asemenea sintagma! - secolului trecut. L-am reintilnit, apoi (numele, desigur), intr-o alta cronica, de Nicolae Manolescu, pe care o citeam cu o neascunsa voluptate. Era - simt nevoia sa ma explic - la doar trei sau patru ani de la revolutia gorbaciovista. Cortina cazuse, se putea, in fine, vorbi liber, nu mai erau - sau ni se parea doar - subiecte tabuizate. Lipseau insa - catastrofal - mijloacele prospectiunii. In facultate invatasem nu atit filologie (in sensul bun si sistematic al cuvintului; imi amintesc ca doar la sintaxa am avut un profesor de treaba: actualul academician Anatol Ciobanu), cit mai cu seama istoria PCUS, ateismul, comunismul stiintific, slava veche (predata insa de un neavenit: abia de silabisesc, cind ar fi trebuit sa pot citi fluent). Multa literatura a "popoarelor URSS", literatura straina (cu autori, totusi, atent selectati, conform unui larg principiu al compatibilitatii ideologice, se intelege). Nu insa si literatura romana, evident. Nici acum nu-mi pot imagina cum s-a negociat in iatacurile propagandei, prin anii '50, editarea, fie si in chirilita, a poemelor - nu toate! - ale lui Eminescu. Cum a primit girul Ion Creanga. Si cum de a fost posibil ca, atunci, Grigore Vieru sa-si d