* Luna Amară, Loc lipsă, Roton, 2006.
E multă tristeţe, poezie şi melancolie în Luna Amară. Şi nu numai atît. E explozie bine strunită, vibraţie cu nerv, energie lipsită de disonanţe, sevă gravă plină de ritm şi contrapunct, un stil serios, ferchezuit şi matur. Luaţi toate astea, aşezaţi-le pe un stabiliment solid, inventiv şi echilibrat de tobe + bas, asezonaţi-le cu un sunet distinct şi exotic de trompetă, treceţi-le printr-un filtru dens de chitară electrică, adăugaţi vocea grea a lui Mihnea Blidariu şi (sau) inflexiunile unduitoare ale lui Nick Făgădar şi veţi afla povestea unui Loc lipsă în muzica românească. Cum la capitolul "stupidităţi pe bandă rulantă" avem în continuare un procentaj de reuşită excepţional şi cum, în domeniul acesta, concurenţa este atît de mare încît nu cred să mai existe vreun spaţiu cît de mic pentru exersarea aruncării cu acul, locul lipsă ocupat de Luna Amară are toate datele unui eveniment care contează.
În primul şi în primul rînd pentru că nu trebuie să fii vreun mare exeget ca să ajungi la concluzia, de bun-simţ altminteri, că Luna Amară nu sună altcumva decît a Luna Amară. La nevoie, şi mai mult de dragul unei retorici păşuniste, se poate invoca apartenenţa grupului la acea mişcare de underground sănătos (care subminează stabilimentul oficial şi cu felinare roşii al industriei muzicale româneşti) doar pentru a crea nişte filiaţii cu trupe respectabile precum Implant pentru Refuz sau Kumm. Însă miza unor astfel de formaţii nu se află nicidecum aici, poate doar în cazul, regretabil, de a rememora cu orice preţ competiţii defuncte tip Daciada, faza pe ţară a Mişcării Alternative. Fără să-mi fi propus declaraţii sforăitoare, consider că singura comparaţie legitimă pe care o trupă din România e datoare să o încerce în acest moment este cea cu muzica occidentală de care, de bine, de rău (mai mult de rău, e adevărat), ne ma
