Din 1989 încoace învățământul a fost reformat, reforma a fost reformată şi reforma reformei a fost reformată din nou, şi mereu se plâng reformiştii de lipsa reformelor şi că de fapt nu s-a schimbat nimic. Dacă tragem linie o să constatăm că s-au schimbat enorm de multe lucruri. Am să mă refer numai la învăţământul superior, şi am să încerc un scurt bilanţ.
În 1989 existau câteva universităţi care aveau un număr limitat de locuri, cu o selecţie foarte dură a candidaţilor. Poate maxim 15-20% din absolvenţii de liceu găseau un loc pe băncile facultăţilor, în condiţiile în care numărul absolvenţilor de liceu era mult mai mare decât în zilele noastre. În acele vremuri de început ale democraţiei, studenţii erau o categorie socială respectată, profesorii erau consideraţi personalităţi ale comunităţii, doctoratele durau 10-15 ani şi si erau o culme a realizării profesionale. Aveam la nivel naţional o mână de universităţi, ale căror absolvenţi aveau inevitabil un loc de muncă, şi, la unele specializări, aveau chiar multiple opţiuni. Durata studiilor era de cinci ani, foarte rar patru, şi absolvenţii noştri erau consideraţi deosebit de buni la nivel internaţional, chiar dacă erau siliţi de legislaţia ţărilor occidentale să-şi echivaleze diplomele. Cred că erau foarte puţini angajatori la acea vreme care să se plângă de calitatea absolvenţilor, dar probabil era o problemă majoră raritatea lor.
Acum, avem un număr cvasi-nelimitat de locuri la facultate, selecţia nu mai există, 100% din absolvenţii de liceu au acces fără probleme la facultate. Studenţii şi absolvenţii sunt priviţi cu dispreţ, profesorii sunt blamaţi şi banalizaţi. Doctoratele durează trei ani, şi diploma de doctor este un certificat de sărăcie, pentru că în învăţământ şi cercetare este clar sărăcie, la nivelul de intrare, şi în economie diploma de doctor este un minus pentru că se
