Rusia scăldată în votcă se intitulează amplul comentariu menit să desluşească intertextul stufos al cărţii, dar şi densele sale paliere simbolice.
M-am încumetat şi am recitit, după vreo şapte ani, o carte care m-a trăznit atunci când a fost tradusă şi la noi, de Emil Iordache: Moskova-Petuşki, de Venedikt Erofeev. Am mai citit, între timp, şi Jurnalul unui psihopat, al aceluiaşi, tradus acum doi-trei ani, la editura Art, de Mihai Vakulovski. Dezamăgire, însă... Adevărul e că de poemul acela psihedelic mă leagă multe. Prea multe. De aceea l-am şi ocolit o vreme, până ce am simţit nevoia să-l fac cadou unei persoane speciale şi nu am putut rezista să nu-l mai parcurg o dată.
Tot ce voi face mai la vale va fi să decupez nişte citate dintr-un comentariu al lui Emil Iordache. E un mod comod şi stângaci de a-i mai aduce încă un modest omagiu. Apropiaţii ştiu cât de mult ţinea neobositul tălmaci la această carte, cât de mândru era că a reuşit să o facă, totuşi, cunoscută cititorilor autohtoni. Rusia scăldată în votcă se intitulează amplul comentariu menit să desluşească intertextul stufos al cărţii cu pricina, dar şi densele sale paliere simbolice. Prozaizând, subiectul povestirii (sau al “poemului”, cum o indică, gogolian, subtitlul) este cât se poate de simplu: călătoria unui nefericit din capitala rusă până într-o suburbie a acesteia, răstimp în care nu face altceva decât, în buna tradiţie naţională, să consume inepuizabile cantităţi de alcool, în combinaţii din ce în ce mai inedite. Şi totuşi, lucrurile nu sunt deloc atât de simple. Băutura, precizează şăgalnic criticul, recurgând la cea mai veche scriere rusească păstrată până astăzi, Cronica lui Nestor, este unul dintre “elementele «specificului naţional», nelipsit din imaginarul altor popoare cu privire la ruşi”. Mai mult decât atât, alteritatea este percepută de rus prin aceeaşi filieră potat
