În urmă cu ceva timp am cunoscut un om de afaceri neamţ. Intrase în business de vreo 20 de ani, cu o mică firmă de transport. În timp, şi-a dezvoltat o companie în domeniul agriculturii, cu fabrici în Europa, printre care una şi într-un orăşel din Moldova.
Când l-am întâlnit era deja milionar în euro, însă nu avea nimic în comun cu mahării români. Şi asta pentru că neamţul nu avea vile, iahturi, limuzine în garaj sau haine de mii de euro.
Ba, mai mult, i se părea ciudat cum reuşesc atâţia români să-şi cumpere ultimele tipuri de BMW, Mercedes sau Audi, pe care le vedea pe şoselele noastre ciuruite. Omul avea însă simplitate, înţelepciune şi un plan de viaţă perfect.
Cu puţin timp înainte de criză, a primit o ofertă, a vândut totul şi s-a mutat la Viena. Unde credeţi? Într-un apartament cu două camere, ce-i drept de lux. Ce-a făcut cu banii? Prea multe nu ştiu, pentru că nemţilor nu le place să se laude. Preferă să facă.
În schimb, l-am găsit într-un sătuc austriac, la marginea capitalei, unde cumpărase un domeniu istoric. Era îmbrăcat în salopetă, plin de pământ din cap până-n picioare şi se chinuia de zor să curăţe de moloz o parte a grădinii.
M-a primit cu un zâmbet larg şi cu o doză rece de bere. A doua zi a mers să vadă alte două castele în care plănuia să investească. Ca jurnalist, am avut şansa să vorbesc cu tot felul de oameni de afaceri români.
Niciunul însă nu m-a impresionat atât de mult ca neamţul meu. Şi asta pentru că el nu a avut nevoie de o criză cum e cea de acum, ca să-şi dea seama că nici bolidul, nici vila sau fiţele îl fac om de afaceri.
P.S.: Dacă aş vedea milionarii români cu mâinile murdare de noroi, aş avea încredere în viitorul ţării.
