Cînd un moralist se întreabă în ce măsură merită, din punct de vedere etic, să ne preocupăm de motivele pentru care facem un act de caritate, nu poate fi decît siderant. Acceptarea argumentului pe care dl Peter Singer îl insinuează în articolul "Milostenia ostentativă" (publicat în numărul 230 al Dilemei vechi) face futilă deosebirea dintre conţinut şi rezultat, dintre scop şi metodă care poate fi regăsită aproape în orice zonă a disciplinelor societale (ca români şi est-europeni, de pildă, ştim foarte clar că pentru impactul social al legii distincţia dintre dreptul pozitiv şi cel natural are o relevanţă deloc de neglijat). Părerea că milostenia pentru a-şi împlini sensul trebuie sau, ca să fiu mai îngăduitor în exprimare, poate fi ostentativă este, din punctul meu de vedere, inacceptabilă, iar în sprijinul acestui dezacord cu dl Singer voi aduce două argumente. Primul ţinteşte spre însăşi filozofia şi teologia carităţii, iar al doilea este de ordin cultural.

Ideea "milosteniei ostentative" alătură două concepte care în gramatica teologică sînt contradictorii. Puse împreună, ele se exclud reciproc. Un plan al excluderii este chiar comportamentul paradigmatic prin care Iisus Hristos îi mustră pe cei ale căror acte de binefacere se fac ostentativ (Matei 6,1-4). Un alt plan, despre care voi discuta în rîndurile care urmează, este sinonimitatea milostenie-iubire. Pentru a înţelege de ce şi, implicit pentru remarca unde raţionamentul dlui Singer şubrezeşte, trebuie mers la origine. Aflăm din Noul Testament (a se vedea, spre exemplu, Matei 22, 36-40) că milostenia este virtutea creştină a iubirii de Dumnezeu şi aproape. De ce omul l-ar iubi pe aproape ca pe sine însuşi? Cel mai categoric răspuns este pentru că tot aşa Dumnezeu-Tatăl l-a iubit pe om trimiţîndu-şi Fiul pe pămînt, adică în suferinţă, spre salvarea acestuia. Prima scrisoare a lui Pavel către corint