Lucrurile stau aşa. Eu am o fată. O ai, cît e a ta – şopteşte parşivul de Polonius. Da, ştiu, tocmai asta e problema. Că şi-a luat licenţa şi ar cam trebui să pornească un masterat. Unul care, ca să fie economic, criteriu fundamental în lumea academică, se face cu minim treizeci de studenţi. Care nu-s. Criză şi de studenţi. Că unii deja s-au dus. La Wittenberg. Aşa că nu pare să aibă prea multe opţiuni. Ce-o interesează pe ea nu se face din lipsă de muşterii. Ce se face n-o prea interesează. Aşa că visează. La plecare. La alţii, surpriză, se poate (de ce oare?) şi cu mai puţin de treizeci. Ce-i drept, costă. Ei, mai munceşte, mai muncim, mai învaţă, poate prinde şi o bursă – zice ea – o scoate(m) cumva la capăt. Vrea la Wittenberg, ştrengăriţa. Ce fac? S-o las? Mi-e frică. Dacă-i plac prea mult cursurile şi straiele nemţeşti? Ce-ar cîştiga? Ar învăţa ce-i place (sau ce crede ea acum că-i place) şi s-ar conecta la ştiinţa de la Wittenberg sau de unde-a-nţărcat mutu’ iapa (Firenze înc-ar fi bine). La care ştiinţă, se presupune, Bucureştiul, cît de Paris mic ar fi el, nu e chiar conectat. Dar s-ar mai întoarce? La ce bun, dacă, aici, ştiinţa ei căutare n-are, iar ea, conexiune nici atît? Încă n-am auzit de universităţi româneşti fericite să ofere posturi absolvenţilor întorşi cu doctorate şi specializări de peste mări şi ţări. Hai, dacă se întorc repede, imediat după teză, şi vor să ucenicească asistenţi, mai merge. Dar să intre direct lectori sau conferenţiari, pardon. Că la noi nu e ca la ei, să se scoată posturi la concurs aşa, de-a valma, cînd sînt vacante poziţiile. La noi se promovează. Şi, deşi nimeni n-o zice, au prioritate cei din interior care, nu-i aşa, au muncit ani de zile pentru facultate, au tras din greu, n-au boierit prin cele străinătăţuri. Ceea ce cam aşa e, oamenii chiar au muncit. Mă rog, se mai fac excepţii. Dar eu sînt geometru. Să m-apuc a