În 1985 am participat la un Festival de poezie care s-a desfăşurat la Călăraşi. După ce s-au înmânat premiile, organizatorii au oferit un bonus fericiţilor câştigători şi membrilor juriului: o plimbare cu vaporul pe Dunăre.
Eram cu toţii tineri, puşi pe glume, bucuroşi că timp de câteva zile scăpasem de supravegherea şefilor şi de sarcinile de serviciu.
La un moment dat, vasul a oprit la debarcaderul unei insule de existenţa căreia habar n-aveam: Păcuiul lui Soare. Am coborât pe pământul necunoscut ca nişte exploratori dornici de descoperiri senzaţionale. Ghidul care ne însoţea ne-a oferit multe informaţii despre locul în care poposisem. Aşa am aflat că ruinele care ne înconjurau erau vestigiile unei baze navale bizantine de pe la anul 1000. Am făcut cunoştinţă şi cu un arheolog care îşi consacrase mulţi ani cercetării acestui loc, aducând la iveală, în urma săpăturilor, unelte, monede şi bijuterii din vremuri vechi.
Ascultam şi nu ascultam explicaţiile docte. Spaţiul în care ne aflam îmi stimula imaginaţia. Da, vedeam în jurul meu ziduri prăbuşite, o vegetaţie crescută alandala, obiecte de preţ într-o vitrină din căsuţa celui care conducea şantierul arheologic. Dar ele deja deveniseră pentru mine reperele unei naraţiuni pe care abia aşteptam s-o aştern pe hârtie. Însă a trebuit să mai aştept câteva luni înainte de a mă apuca de lucru.
De obicei îmi luam concediu în luna ianuarie. Astfel evitam să fiu obligat să compun articole omagiale pentru “Tovarăşul” şi “Tovarăşa”, care îşi aveau ziua de naştere în perioada respectivă. Imediat după Anul Nou m-am aşternut pe scris.
În povestirea mea, Păcuiul lui Soare a devenit Insula Zorelelor. Aici poposesc câţiva oameni de cultură – scriitori, regizori de teatru şi film, actori...
Printre ei – jurnalistul Andrei Mladin, protagonistul romanelor mele “Atac î
