Psihiologia mulţimilor are partea ei de folclor, iar aceasta e tot atâta ştiinţă, cât e şi ironie. Adică subiectivitate. În Brăila copilăriei mele, grecii erau, dimpreună cu bulgarii, evreii şi turcii, majoritarii tuturor categoriilor de negoţ, iar pe Dunăre, făloşii făloşilor. Tot grecul, care vâslea la bărcuţa lui pe fluviu, îşi zicea căpitan.
Formula „capitan la barcuţa” intrase nu numai în legenda comerţului, ci şi în apelativele comunităţii greceşti. Grecia de azi nu e alta decât cea dintotdeauna, numai că poziţia ei, în mecanica financiară a UE, îi evidenţiază tradiţia speculativă. Cine face turism în partea grecească a Ciprului înţelege ce-i grecul, ca voiajor al ţărmurilor lumii şi ca neam care – tot folclorul brăilean îl defineşte – muta prânzul, cu o măslină, o coadă de scrumbie şi un pahar de vin roşu.
În Ciprul grecesc de azi, serviciile sunt toate, aproape fără excepţie, acoperite prin români, ruşi şi alţi disperaţi, care plătesc cu 400 de euro dormitul şi pun deopare alţi 400. Ar mai fi un câştig, care nu-i de neglijat, dar nici onorant nu-i. Servii străini ai turismului cipriot grec se mulţumesc, în foarte multe cazuri, cu ce rămâne pe mesele petrecerilor. Ciprul grecesc e, de la un capăt la celălalt, un Eden al vacanţelor. Dar câţi bani din gestiunea Europei sunt falimentaţi – ca să nu le zicem recuperaţi – aici în secret nu ştie nimeni.
Nimeni n-o să ştie niciodată cât de bogaţi sunt grecii, fiindcă averile Greciei nu seamănă, în aproape nici o privinţă, cu acelea ale nemţilor, bunăoară. Libanezii, care nici ei nu-s un neam de calici şi care cutreieră oceanele, mările şi pieţele lumii, la concurenţă cu grecii, de mii de ani, au un folclor foarte respectuos apropo de rivalii eleni. Un folclor în care ironia e dubulată de mult respect. Cum să intre Grecia în faliment, când nu e om cu oarece