(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 68, ianuarie 2012)

"Cultura îmblînzeşte moravurile", am afirmat acum cîtva timp. Este adevărat? Sub influenţa unui bun prieten, mare cititor, am citit cele două cărţi ale istoricului britanic Simon Sebag Montefiore, Tinereţea lui Stalin (1978-1918) şi Ţarul Roşu (1929-1953), aceasta din urmă în două volume.*

Aşa cum l-au tratat toţi biografii, dar cu argumente extrase din documente recent ivite, Stalin apare în cărţile lui Montefiore ca unul dintre cei mai atroci tirani ai istoriei universale, un adevărat tigru (un fel de Shere Khan - cel din Cărţile Junglei, care ucide din plăcere), un geniu nefast al şireteniei politice, un tip rece, calculat, perfid, suveran în intimidarea adversarilor, un ins care se afundă din ce în ce într-un delir de persecuţie, murind singur, universal detestat. (Singură Valecika, femeia de serviciu, sărută mîna mortului, exclamînd: "A fost omul cel mai bun din cîţi s-au născut vreodată pe lumea asta!")

Ştiam mai de mult că Stalin era un cititor pasionat. La paisprezece ani, micul seminarist din insignifiantul orăşel oset Gori, el, primul alfabetizat dintr-o lungă descendenţă de iobagi (părinţii lui fuseseră liberaţi prin decretul lui Alexandru al Doilea), descoperă Originea speciilor, a lui Darwin, şi se destăinuie colegilor: "Nu există Dumnezeu". Deşi ateu, continuă totuşi studiile de teologie la seminarul universitar din Tbilisi (deja bolşevic, ca mulţi din colegii lui, ucenicii preoţi!). Stalin citeşte, enorm, toată viaţa. Cu o curiozitate nesfîrşită. La şaptezeci de ani trecuţi, mai comandă corespondenţa lui Goethe. De tînăr parcurge literatura rusă şi universală, îl admiră pe Puşkin, ca şi pe Cehov, desigur şi pe Dostoievski (pe care îl ascunde maselor ignorante). Dar îl citeşte şi pe Shakespeare. Într-o viaţă, printre atacuri banditeşti de bănci şi acte de piraterie pe mare, ord