Dacă mi s-ar cere exemplificarea unui domeniu al interdisciplinarităţii medicale, aş enunţa fără ezitare Sexologia. Într-adevăr, pe arealul acesteia se întâlnesc, desigur, în proporţii variabile, cunoştinţe şi informaţii din Ginecologie, Urologie, Endocrinologie, Dermatovenerologie, Boli infecţioase, Psihologie – Psihiatrie, Boli metabolice, Boli vasculare şi hematologice, patologia cronică a aparatului respirator şi/sau a coloanei vertebrale, ba chiar şi suferinţe de lungă durată din capitolul de Rinologie al ORL. (...)

Iar implicaţiile disfuncţiei sexuale depăşesc adesea ceea ce, cutumier, i se cere medicului să rezolve, prescriind un medicament sau altul ori intervenind chirurgical. Suferă calitatea vieţii pacientului şi relaţiile „de cuplu“, care se pot deteriora, uneori, irevocabil. Divorţul, adulterul/concubinajul, părăsirea familiei sunt, de asemenea, consecinţe în plan social – mă gândesc la copii –, ale unei sexualităţi deficiente, iar aceasta cu cât vârsta celor afectaţi e mai tânără. Într-o carte apărută în 1972, într-o primă ediţie şi, în 1975, în a doua, autorul nota în prefaţă: „A iubi este o artă, care necesită un fizic şi psihic normal, o oarecare experienţă, personalitate, un minimum de noţiuni de educaţie sexuală şi o concepţie etico-morală sănătoasă. Armonia vieţii sexuale este una din garanţiile stabilităţii unui cuplu, a unei familii. Comportamentul sexual uman se manifestă într-un anumit context, social-cultural. Factorii socialieconomici influenţează din plin acest comportament. Normele estetice şi etice în care se încadrează relaţiile sexuale sunt caracteristice fiecărei societăţi. Dorinţa de împlinire a individului şi printr-o viaţă sexuală satisfăcătoare o găsim la orice cuplu.“ Surprinzătoare pentru această carte (Tudor Stoica, „Sexologie“, Ed. Medicală, Bucureşti) nu sunt afirmaţiile citate („A iubi este o artă…“), cât mai ales perio