„Am ajuns rău!“, vor fi exclamat mulţi concetăţeni de-ai noştri care au văzut şi auzit, la televizor, că preşedintele ţării a fost huiduit, că imnul naţional a fost cântat pe fond de fluierături şi strigături, că nici măcar Tatăl Nostru n-a scăpat de fundalul zgomotos al mulţimii care participa, culmea!, la sărbătorirea Unirii. Am ajuns rău, ne-am dezbinat de tot.

„Ca la noi, la nimeni! ", vor fi exclamat alţii. Nu mai avem respect nici măcar pentru simbolurile naţionale - steagul, imnul, funcţia de Preşedinte, armata - şi nici pentru religia pe care pretindem, în sondaje, că o ţinem în suflet. Nu e chiar aşa. Mai ales prin ţările latine, s-au mai văzut preşedinţi ori prim-miniştri huiduiţi. Berlusconi ori Sarkozy au păţit-o şi ei. Ce-i drept, nu la vreo sărbătoare care se vrea naţională.

Mulţi se vor fi grăbit să-i acuze pe „huiduitori": nu se face să te comporţi aşa! Alţii, evident, se vor fi grăbit să-i mai găsească un păcat actualului preşedinte: el e de vină, pentru că e certăreţ, stârneşte oamenii, tocmai ce se răstise la militari (ca altădată la sinistraţi, la profesori ori la alţii). Iar oamenii sunt disperaţi, o duc rău... Ne aflăm într‑una din acele situaţii când fiecare are dreptate în felul său, numai că dreptatea umblă cu capul spart. La ce ne mai foloseşte acum să găsim vinovăţii? Cât să mai „dezbatem" stilul agitat şi impetuos al preşedintelui şi cât să ne mai lamentăm că bieţii oameni huiduie de sărăcie şi disperare?

Orice s-ar spune, e un fapt că stăm prost cu educaţia, că tranziţia ne-a adâncit într-o brambureală în care „se poate orice", că tonul dominant în societatea noastră este unul arţăgos şi impertinent. Confuzia de valori ne face să amestecăm lucrurile, planurile, situaţiile. Ţipăm în gura mare că „e criză!", ne agităm pentru salarii şi pensii. Ceea ce e legitim şi normal. Dar ar fi bine dacă am striga la fel de tare c