În perioada interbelică, reţeaua de telefonie personală din Bucureşti a luat amploare. În 1933, se inaugura Palatul Telefoanelor, aflat şi astăzi pe Calea Victoriei.
Construcţia fusese comanditată de Societatea Anonimă Română de Telefoane şi construită după planurile arhitecţilor newyorkezi L.S. Weeks şi Edmond Van Sanen Algi. Impozanta clădire era prima construcţie înaltă cu schelet metalic din România şi a dominat multă vreme această latură a Căii Victoriei.
În 1935, campania publicitară pentru „noul" instrument de comunicare - telefonul - anunţa extinderea reţelei de abonaţi cu 4.000 de numere. O serie de oferte din ce în ce mai atractive încercau să tenteze noii potenţiali abonaţi să se integreze şi ei reţelei: reduceri la abonamente, instalare gratis, plată în rate. Spre exemplu, în reclama de faţă, se anunţa că „Societatea Română de Telefoane a hotărât ca, până la 15 aprilie a.c., noii abonaţi să plătească - în afara taxei de instalaţie - numai abonamentul pe o lună, iar nu abonamentul trimestrial".
În orice caz, era clar: „În progresul general înregistrat de capitala noastră, telefoanele ocupă un loc de frunte", grăia una dintre aceste reclame.
„Telefonul la domiciliu. Atât de comod, atât de util - chiar indispensabil pentru viaţa modernă, telefonul este o nouă dovadă de civilizaţie. Fiecare membru al familiei se va folosi de telefon, oridecâteori va avea nevoie, în schimbul unor cheltuieli neînsemnate."
Bineînţeles, sărbătorile erau momente sensibile de pe urma cărora Societatea de Telefonie nu putea decât să beneficieze: „O carte de vizită? Nu! Un telefon! Iată calea cea mai indicată pentru a transmite de sărbători urările Dvs. cunoştinţelor şi prietenilor. Câteodată raporturile cu dânşii sunt de aşa natură încât o simplă carte de vizită este prea puţin. O felicitare prezentată personal este o atenţie subliniată extrem de plăcut.
