Privim pauzele publicitare ca pe „un rău necesar“: de obicei ne întrerup plăcerea vizionării unui film sau curmă „suspansul“ transmisiei în direct a câte unei catastrofe... „Creativii“ din domeniu născocesc varii giumbuşlucuri, întru atenuarea gustului amar al pastilei publicitare, pentru a ne destinde şi a ne momi să le privim spoturile. „Trend“ bun până la un punct, în care spotul reuşeşte să fie (vag) amuzant şi să mă facă pe mine, spectatorul tv cu neuronul sceptic şi cam obosit, să „mă râd“ puţin şi să iau (şi mai vag) la cunoştinţă despre respectivul produs.
Dar umorul de calitate este cam încăpăţânat şi nu se lasă cu uşurinţă produs de toate minţile „sublunare“. Oricât de aprigă dorinţa, grăsuţ bugetul şi interesant produsul, ne trezim asistând din când în când la câte o minunăţie de spot care reuşeşte să ne lase, în cel mai bun caz, sideraţi.
Cel mai recent subiect de perplexitate publicitară este campania de promovare a unui produs alimentar cuminte şi „devreme acasă“, consacrat deja ca un soi de permanenţă mioritică: pufuleţii. Cele două spoturi care rulează deja de câteva săptămâni au o singură calitate: sunt dificil de ignorat (fapt care probabil este deja în sine... un câştig?).
Unul dintre materiale – în care un tânăr imbecil, auto-decapitat, îşi „păstrează optimismul“ şi continuă să poftească la pufuleţi - a atras chiar şi atenţia atotputernicului CNA, care i-a limitat difuzarea, după ora 23.00.
Al doilea spot nu mizează pe efecte macabre, dar compensează masiv la capitolul inepţie: un bărbat cu cap de ogar afgan, secondat de o soţie abulică, intervievat de un reporter nătâng, asistat de un sunetist asiatic, găseşte avantaje în propria-i metamorfoză (atât de ne-kafkiană, totuşi), legate de ingurgitarea mai eficace a pufuleţilor.
Şi, în ciuda aglomerării cu ambiţii supra-realiste, sp
