Cit priveste dilema daca Dumnezeu va lua la dreapta sa, cind o fi sa fie, poetul sau criticul Grigurcu, sint convins ca Cel de Sus, daca vrea sa aiba consilieri de nadejde, ii va tine aproape pe amindoi. Cu vreo zece ani in urma, Grigurcu era cit pe ce sa devina iesean. Fusese cooptat in redactia revistei „Convorbiri literare" si, mi se pare, era pe punctul de a primi o locuinta. Nu stiu ce anume a facut ca acest transfer, benefic pentru urbe, dar, probabil, pagubos pentru el, sa nu se realizeze. Zic pagubos, intrucit 150 de scriitori ar fi vrut ca „divinul critic" sa vorbeasca sau sa scrie despre cartile lor, vreo 50 ar fi facut orice sa-l aiba companion, iar vreo 10-15 chiar ar fi reusit. Camera de la hotelul „Traian", unde era cazat, devenise un loc de pelerinaj. Zecile, sutele de carti cu autograf, primite, ocupau deja peretii, baia, balconul. Ar fi fost nevoie de un TIR sau de un vagon special, spre a fi transportate din Dulcele in Amarul Tirg. In absenta locatarului, sau in rarele clipe cind i se permitea sa se odihneasca, o muza ad-hoc facea serviciul de bibliotecara. E limpede ca, in Iasi, poetul-critic n-ar mai fi avut viata personala. M-am convins de asta atunci, in cele trei zile de colocvii iesene, cind toti trageau de el in toate partile, fiecare dorindu-i prezenta macar pentru citeva ore, pentru citeva minute, pentru citeva degustari... Eu insumi, extragindu-l aproape cu forta (persuasiunii!) din conclavuri de pierzanie, l-am adus, invitat de onoare, alaturi de Constantin Ciopraga, la Muzeul Teatrului, unde muzeografiam. Era o intreprindere riscata, cei doi fiind, ca sa zic asa, pe paliere diferite.Tema discutiei era si ea (inca) fierbinte: literatura de sertar, subiect care lui Grigurcu i se potrivea ca o manusa. Nu si lui Ciopraga, credeam eu. Mi-a fost teama ca vor iesi scintei, mai ales dinspre Grigurcu, aflat in verva reconsiderarilor, a reasezaril