Portugalia a cerut UE ajutor de urgenţă în valoare de 80 de miliarde de euro. Dacă ar fi fost membră a zonei euro, România ar fi contribuit cu 2 miliarde de euro la pachetul european de ajutor. Ridicolul unei astfel de situaţii nu l-ar depăşi pe cel al situaţiei reale în care Irlanda, Grecia sau Spania – ţări membre ale zonei euro, dar cu mari probleme ale datoriei publice – vor trebui să se împrumute pentru a contribui la salvarea Portugaliei.
Recursul la ajutor extern e văzut ca o umillinţă şi ca o pierdere a suveranităţii naţionale în presa portugheză (articolul „Injustiţia crizei” în Diario Economico din 9 aprilie), iar în presa britanică este catalogat ca o îmbrăţişare a mafiei bancare (articolul „Portugalia şi împrumutul de la Tony Soprano” în The Guardian din 7 aprilie).
Este o exagerare, fără îndoială, dar cu un sâmbure de adevăr: banii pentru Portugalia nu ajung în Portugalia, ci la băncile şi fondurile de investiţii care au creditat în trecut Portugalia. Iar acestea sunt germane, franceze, chiar spaniole, fireşte şi americane. Contribuabilii din ţările aşa-zise periferice plătesc pentru un model greşit de dezvoltare, dar şi pentru lăcomia unor bănci şi fonduri de investiţii din nucleul dur european care au supraalocat capital speculativ în aceste ţări în anii de boom, deşi problemele structurale ale acestor ţări erau la fel de evidente în trecut, ca şi astăzi.
De ce acum? Pe 15 aprilie venea scadenţa pentru un serviciu al datoriei externe de 4,3 miliarde de euro. Astfel de vârfuri de plată ale datoriei externe vor mai fi pe parcursul anului. Cu câteva zile înainte de reuniunea miniştrilor de Finanţe europeni (ţinută pe 8 aprilie la Budapesta), dobânda cerută pentru titlurile de stat portugheze ajunsese la 8,2% – încă puţin faţă de 12,7% în cazul Greciei, dar mai mare decât cea a României.
Mai mult, Banca Centrală Europeană a forţat
