Armstrong şi-a pierdut, pe drept, Tururile, dar mulţi contemporani ai săi mărturisesc că s-au dopat şi ei. Îi va sancţiona cineva?

Ne gîndeam că, după ce i se vor smulge de pe umeri epoleţii galbeni ai Tururilor Franţei cîştigate, 7 la rînd, lui Lance Armstrong îi va fi jenă să şi iasă din casă. Că se va ascunde pe o insulă pustie, singura pe care va fi primit din simplul motiv că o va cumpăra cu resturile rămase ale averii sale umflate de Nike şi alţii. Unii ziceau chiar că se va sinucide, exagerare declinată imediat cu o apariţie la Oprah Show. Nimic din toate astea. Lance e acolo, găsibil, identificabil. Lance e căutat şi răspunde la telefon, explicînd, cu cîteva zile înainte de debutul Turului Franţei, că acesta nu se poate cîştiga fără dopaj.

Imediat au venit reacţiile, amestecate, însă una s-a detaşat. Cadel Evans, învingătorul din 2011, spunea că el e dovada vie că se poate. Australianul are reputaţie de taciturn, de om serios, de bun camarad. Parcă l-ai crede. Şi parcă nu. Cînd Lance a apărut în acel show tv n-a făcut-o neapărat pentru a se căi, ci pentru a explica de ce a făcut ce a făcut. De ce a construit o redută a combinaţiilor chimice dintre cele mai aberante, periculoase şi aducătoare de rezultate galbene, roz şi în toate culorile. Cam cum erau creierii lui şi ai colegilor după ce-şi băgau în vene toată farmacia ambulantă, trăind asumat la limita infarctului, a atacului cerebral, a blocajului renal, a stopului respirator.

De ce a făcut? Pentru că voia să cîştige. Cu orice preţ. Şi nu voia să cîştige o etapă sau două. Nici măcar un Tur sau două. Nici măcar cinci, cît aveau Anquetil, Merckx, Hinault şi Indurain. Nici măcar cinci la rînd, ca Indurain. El a vrut şapte. Dacă nu intervenea nu se ştie cine sau ce, ajungea la 8, 9, 10, aberant de mult, aberant de greu de suportat. Pentru că s-a lăcomit, a devenit nesuferit mult