Sa admitem, alaturi de Caragiale, ca "nepotismul este in adevar rau, dar prin nepotism nu se intelege decit proteguirea neonesta si nedreapta a rudelor".
Am descoperit, printre textele politice ale lui I. L. Caragiale, un articol dedicat nepotismului (si publicat in Vointa nationala din 24 iunie 1885), total strain mie (mea culpa) pina in prezent. M-a frapat, ca de obicei, similaritatea (pina la identitate) intre contextele culturale de dezbatere a problemei, de atunci si de acum,contexte despartite de aproape 130 de ani. Autorul constata, de la bun inceput, ca "exista la noi un fel de teorie, care se preumbla din gura in gura, din gazeta in gazeta" si care stipuleaza ca "un om fiind la putere, sau bucurindu-se de o situatiune insemnata in vreo ramura de activitate publica sau privata, nu are dreptul sa numeasca in functiuni publice, sau sa prefere pentru posturi de incredere pe rudele sau prietenii sai". Criteriul valorii individuale, observa Caragiale, nu intra niciodata in instrumentarul axiologic al "teoriei". "Buni" ori "rai", "capabili" sau "incapabili", "nepotii" VIP-ului trebuie stigmatizati si supusi oprobriului colectiv. Ei au o "tara" in ochii comunitatii, paradoxal, separata de fiinta lor propriu-zisa, un fel de vina tragica externa (daca putem vedea "vina tragica" si ca pe un fenomen extern individualitatii), rezumata la simplul grad de rudenie cu cineva important. Absurditatea (si imoralitatea, adauga scriitorul) principiului se afla dincolo de orice indoiala, macar in virtutea unui rationament elementar: "Orice om trebuie sa aiba rude sau prieteni mai mult sau mai putin apropiati. Daca sustinem teoria ca niciodata un om in buna pozitie nu trebuie sa-si numeasca prietenii si rudele in functiuni, atunci din doua una - ori ca toate rudele si toti prietenii, fara exceptie, ai unui om, devin neonesti si incapabili din momentul ce el s-a inaltat in mij
