Gazeta a asistat la o oră de sport de la Colegiul Naţional Elena Cuza, unde copiii din clasele primare sînt entuziaşti şi dornici de mişcare.

Ora 11, clopoţelul sună. Profesoarele de sport, îmbrăcate cu tricouri personalizate, în culorile liceului, ies una după alta din cabinet. Din holul sălii de sport se aud numai urlete şi ţipete. E greu să ţii în mînă cîteva zeci de şcolari dintre cei mai mici. Clasa a II-a şi a III-a fac sportul împreună azi, iar cînd eşti atît de mic, competiţiile sportive între clase înseamnă aproape totul.

Adunarea, un salut în forţă - Bunăăăă ziuaaaa! - şi încep. Primul sfert de ceas se scurge lent, cît timp profesoara le arată diferite exerciţii de încălzire. Din afară pare ceva foarte serios şi, de fapt, chiar e, dar copiii se distrează şi rîd cît pot. La un moment dat, unul dintre cei mici îi ia locul profesoarei şi conduce, haios şi zelos, programul de exerciţii. "Aşa se responsabilizează, lucrează mult mai uşor cînd nu eşti tu cu gura pe ei", ne povesteşte Cristina Filip, una dintre profesoare.

Întrecerea e totul cînd ai 8 ani

Apoi cei mici trec la acţiunea favorită. Dă-o încolo de încălzire, ce dacă e necesară? Să vină fotbalul, baschetul, handbalul şi voleiul, într-un colţ înghesuit de sală, la alegere. Cîştigarea jocului îi motivează şi mai mult pe micuţi. Nici o diplomă şi nici o notă nu se compară cu un gol în ultimul minut.

Dar înainte de orice, jocul preferat este "fuga". Se aşază pe două rînduri, se dă startul şi toţi îi strigă, într-un vacarm total, numele celui care aleargă pentru echipa lor. Profesoarele ne spun că lucrul cel mai important la educaţie fizică e competiţia.

"Dacă nu reuşeşti să îi angrenezi într-o întrecere, indiferent ce presupune ea, îi pierzi. Cert este că nu poţi face totul ca în armată, copiii vin la sport cu plăcerea de a se detaşa puţin de tot ce înseamnă şcoală, prin